CategoriesArticole by

Revigorarea populației de cerb lopătar din județul Alba

Încă din anii 1950 au fost preocupări intense referitoare la îmbunătățirea fondului cinegetic național prin introducerea unor specii, de real interes pentru fauna autohtonă .

       Condițiile staționale din anumite regiuni au fost studiate și analizate de către specialiștii acelor vremuri, printre care conf. Otto Witting, prof. Vasile Cotta, ing. silvic Aurel Ungur și alții.

        Silvicultorul Otto E. Witting (1889-1955) activase în sectorul silvic câțiva ani chiar în regiune (din anul 1939 până in anul 1941 a fost însărcinat cu conducerea Direcției Silvice Alba) și deja era familiarizat cu toate particularitățile existente acolo. Cu un an înainte de trecerea sa în neființă, acesta publica o sinteză despre ,,Regiunile indicate pentru parcurile de vânătoare populate cu cervide” în care amintește ca regiune favorabilă pentru cerb lopătar ,,pădurile situate în zona Sebeșului ”. Posibil ca această contribuție să fi influențat poziționarea țarcului din pădurea Petrești, câțiva ani mai târziu .

       Așa cum deja este știut, cerbul lopătar, are cele mai mici efective între speciile de cervide din România, după cerbul comun si căprior. Specie alohtonă, adusă în urmă cu câteva secole în Transilvania în câteva parcuri vânătoresti, cu fluctuații ale efectivelor, are o reală importanță faunistica. Gestionarea durabilă a acestei specii ar fi un mare beneficiu în viitor pentru biodiversitatea românească.

       Țarcul de la Hăpria, din imediata apropiere a complexului cinegetic ,,Lupoaia”, a fost înființat prin includerea unei suprafețe de păsuni, concesionate de la Primăria comunei Ciugud. Astfel, au fost îngrădite circa 6 hectare, din cele 18 concesionate. A fost ales spațiul cel mai adecvat care prezenta un biotop propice lopătarilor, cu trupuri de vegetație arbustivă întâlnită în zona deluroasă. Materialele aferente proiectului (stâlpi, plasă, sârmă, monturi, etc) au fost aduse din Ungaria.

       Procesul de muncă a început în vara anului 2022 și s-a finalizat în luna octombrie al aceluiași an. Toată munca depusă pentru constituirea țarcului a fost efectuată de personalul asociației AJVPS Alba și de către voluntari, între care și membri vânători. Banii necesari achiziției lotului de exemplare de cerbi lopătari au fost asigurați exclusiv din contribuția membrilor vânători ai asociației.

       În acel an s-au cumpărat de la un țarc (cu genitori valoroși provenind din Ungaria) din județul Mureș 20 de exemplare, iar alte 4 au fost oferite bonus de către cei care au în administrație țarcul.

       În total, între cele 24 de exemplare au fost  12 masculi (cu trofee promițătoare, adulți și tineret), respectiv 12 ciute (în stadiul adult și femele tinere).

În incinta țarcului s-a amplasat un loc de hrănire și un loc pentru adăpare.

       Ca dinamică populațională, din toamna anului 2022, până în luna octombrie a anului 2025, s-a ajuns la un efectiv estimat la 55-60 de exemplare.

        Nu pot să nu amintesc aici volumul vast de muncă depus de către personalul de specialitate al asociației (în special dl. Florin Stanciu, paznic al fondului de vânătoare nr. 36 Berghin, în cuprinsul căruia a fost dispus țarcul și care zilnic l-a monitorizat), coordonați de către reputatul dr. Bogdan Dragomir, coordonatorul tehnic al acestei asociații.

      Acest proiect temerar a fost o premieră postdecembristă, la nivel național, totul făcându-se din fondurile asociației AJVPS Alba, fără vreun sprijin din partea ministerului de resort sau al altor entități care ar fi trebuit să încurajeze asemenea manifestări.

    Obiectivul acestui demers a fost de a asigura o ,,împrosparare a sângelui”, o îmbunătățire a calității genetice pentru populația existentă deja în fondul de vânătoare nr.52 Pianu, din apropierea orașului Sebeș, colonizata încă din anul 1957.

      Contingentul de cerbi lopatari existent aici este vizibil afectat de consangvinizare, fiind un nucleu izolat de exemplare. În prezent, pe fondul de vânătoare Pianu se estimează un număr de 100 exemplare sedentare.

       Distanța de la țarcul de aclimatizare până la eliberarea în teren a fost de aproximativ 25 de km. Toate exemplarele au fost crotaliate. Caracterul gregar specific etologiei lor îi va ajuta în integrarea în cârdurile de acolo. Configurația trofeelor, dimorfismul sexual evident poate sprijini în identificarea și localizarea lor ulterioară. Habitatul mozaicat care generează condițiile necesare de hrană și adăpost prezent în aceste  locuri, va fi un suport bun pentru exemplarele introduse.

        S-a ales locul cel mai potrivit din fondul cinegetic, acolo unde au fost eliberate până acum (în data de 22 si 23 octombrie) un numar 15 exemplare (9 tauri și 6 ciute). În prealabil, a fost atent analizat și  au fost  desfășurate acțiuni necesare pentru controlul prădătorilor (în acest fond, pe lângă cei trei prădători deja cunoscuți din fauna noastră , fiind prezent și sacalul). S-a obținut și derogare pentru exemplare de lup. Este demn de menționat că înainte să fie făcută prima colonizare în regiune (1958), între anii 1954-1955, s-au împușcat 19 lupi.

Buna documentare, observațiile profesioniste și gradul mare de responsabilitate și interes manifestat în legătură cu acest proiect a dus la o reușită indubitabilă.

         AJVPS Alba, prin această lucrare memorabilă, a urmărit asigurarea unei calități genetice superioare, menținerea unei populații cât mai viguroase care să poate rezista și în viitor în cuprinsul acestui fond cinegetic. Țelul urmărit a fost constituirea unui nucleu cât mai puternic, cu caracter sălbatic, care să ofere perenitate speciei în aceste habitate.  Evoluția  cârdurilor va  fi observată de către personalul de specialitate. Se vor continua acțiunile pentru  prevenirea braconajului, precum și toată seria de îndatoriri ce țin de buna gestionare al acestui contingent de cervide (administrarea de sare, plus hrana complementară aferentă ). Vor fi amplasate în plus mai multe camere de monitorizare ale faunei.

        Iată si un scurt istoric al fondului de vânătoare Pianu (comprimat din mai multe surse bibliografice, între care si valoroasa monografie ,,Cerbul lopătar in Romania” elaborată de dr. S. Geacu in anul 2012).

        În primavara anului 1957 au fost aduse 16 exemplare din parcul Șarlota, jud.Timiș, pe ruta feroviară, până în gara Sebeș. Din gară,  lăzile cu cervide au fost transportate cu camionul până in pădurea Pianu-Petrești. S-a amenajat un țarc de circa 1,5 ha, împrejmuirea sa făcându-se cu rigle de lemn.

     Lopătarii s-au ținut un an și jumătate în acea incintă, apoi au fost eliberați la sfârșitul anului 1958. O curiozitate, în anul 1973 s a semnalat singurul caz de albinism la un taur. Iată și câteva trofee valoroase extrase de pe acest fond: în anul 1977 -190,4 pct CIC, în 1976- 178,52 pct CIC, în 1975-178,07 pct CIC, în 1969-176 pct CIC, în 1980- 171,92 pct CIC, în 1978-171,36 pct CIC.

      Conform unor statistici, în anul 1960, efectivele pe acest fond erau de circa 30 exemplare viețuind pe  2000 hectare, aproximativ 1,5 ex/ 100 hectare. Așadar, ca areal, în acel interval, lopatarii ocupau cam 2000 hectare (ar fi foarte indicat să fie analizat cam cat areal ocupa in prezent efectivele în cadrul fondului.)

        Deja peste un deceniu, pe fondul de vânătoare Pianu erau efective de 66 exemplare, mărindu-se și arealul lor cu câteva sute de hectare.  Cel mai mare efectiv înregistrat a fost în anul 1984, atunci când au fost estimate circa 174 exemplare. În anul 1987, efectivele erau de 165 exemplare, în anul 1990- 100 ex.,  în anul 2000, 96 exemplare, în 2005- 132 exemplare, iar în 2010, au fost recenzate 104 exemplare.

       Între anii 1989-1991, ani în care flagelul braconajului a fost destul de accentuat, ca urmare a climatului socio-politic, s-a înregistrat o diminuare populațională de circa 50  %.

          Închei având convingerea că această experiență va fi benefică pentru eco-etologia cerbului lopătar, momentul putând fi consemnat în istoriografia cinegetică drept o incontestabilă lecție despre pasiune, dăruire, implicare, devotament și spirit de unitate.

Radu V. Mija

CategoriesEcouri în timp, Necategorizat by

Ziua Sf. Hubertus!

3 Noiembrie!

Ziua Sfântului Hubertus era cea care deschidea sezonul vânătorilor la ,,vânatul negru”, în deplină armonie cu toate cerințele cutumelor străvechi!

Sezonul rece tocmai își începea ciclul, lumina zilei scădea, pădurea era dezvelita de vesmantul frunzelor, vizibilitatea și deplasările in revier erau mai facile, iar pless hornul vestea din nou izbandele vrednicilor vânători!

Paleta preparativele avea decența ei, actul vânătorii se desfășura cu multă măiestrie și responsabilitate…, ținuta vânătorilor era una superioară …totul era o artă!

Goanele tumultoase puneau la crâncene încercări si oameni si animale! Iar iscusinta vânătorului era o cerință de prim ordin! Rezistenta fizică, îndemânarea, răbdarea ,…toate concurau cu simțurile sălbăticiunilor căutate.

Apoi, dupa rapunerea si dobândirea prazii se teseau legendele! Solemnitatea momentelor finale au fost zugrăvite prin sensibilitatea penelului și condeiului artiștilor, fie pe pânze, fie în file de carte! Etica vânătorească, motivele si credințele specifice, culturile si culturile au început odată cu sentimentele de respect nutrite pentru vietatile pământului!

Porunca de de capatai a vânătorului era : ,,cine nu este ocrotitor, NU este vânător!”(,,kein heger, kein jager”)!

Din păcate, acum, în secolul pe care-l parcurgem, … sine nobilitas…vânătoarea de altădată nu mai e…

Incet, încet s-a destrămat toată spiritualitatea ei!

Esența ei s-a trasfigurat ireversibil sub impactul pseudocivilizatiei moderne!

Iar amintirile se vor topi și ele in vâltoarea timpului…

Waidmannsheil!

R. V. M.

CategoriesArticole by

La ierunci

La ierunci

     În tihna de sus a muntelui,  în locuri în care am alungat orice gând, unde parcă și vremea s-a oprit din fireasca ei trecere. Unde nu există pic de semnal, iar telefonul devine un obiect inutil. Uitat de tot, și de toate. În amestecul de  miresme plăcute al frunzelor de paltin și mesteacăn căzute,  cu cel al cleiului de molid, ce poate fi mai lecuitor sufletului decât umbletul prin pădurile pistricate de culorile toamnei în ademenirea cu fluiericea a  sfioaselor și veșnic bănuitoarelor găinușe de alun aflate în timpul lor de nuntire, decât hodina primitoarea a  pajiștilor alpine pline de dulceața merișoarelor după prima brumă, și a modestei gustări primite la o  stână unde ești întâmpinat, cu un bot de mămăligă  presărat de brânză de oaie ca untul, trecută prin puțina unsoare dată de câteva străjele de slănină.

Priveliștea până departe a munților noștri, te învăluie într-o plăcută stare, de care parcă nu mai vrei sa te desparți.Atât, dar sublim. Atunci îți dai seama că te-ai împăcat cu timpul, atunci îți dai seama că menirea ancestrală a omului ar trebui să fie simplitatea, modestia și bucuria.

Stau uneori și mă întreb ,dacă primăvara cu bucuria renașterii naturii cu noianul de floare si suflul de vânticel călduț, sau toamna cu minunatele sale culori cu salba de frunze purtate de un vântuleț răcoros pe deasupra negurilor alburii, este mai încântatoare și mai cu bucurie sufletului? Pâna la un răspuns răspicat, mă las purtat  de aceleași sentimente. Așadar, e toamnă!

 Mă cheamă munții! Cu tot ce au ei mai frumos! Ce dor îmi era să urc pe Vârful Botșarca, să mă opresc locului și să adun în căușul palmei merișoare dulci atinse de bruma ușoară. Să privesc versanții Ciucului, colorați de verdele molidului  de galbenul paltinului și roșul cireșului salbatic, iar în  bătaia unui vânt ușor cum se leagănă firele uscate de iarbă pe pășunile de sus. Dar gândul mi-e la taina si rostul  vieții  unei fascinante si deosebite păsări de pădure.

Ierunca!!! E timpul logodnei lor.

Acea chemare de vânătoare nu-mi dă pace si mă poartă acolo. Tot fiorul străbunilor trece prin mine, și mă simt ca în vremuri de demult, când Moș Ieronim umbla cu pușca lui cu cremene și fluiericea  mesteșugită din os de iepure după cocoșeii de ieruncă. Mă urnesc din loc și cobor în văile Cărpenișului, în pădurea plină de tufe de alun și mesteacăn.

       În liniștea ca de catedrală,nu se aude decât țipătul ascuțit al vreunei ghionoaie sau glasul de curiozitate al gaițelor. Umblu încetișor cu auzul treaz, și chem. Tare si subțire. Si iată-l, apărând pe o cărare îngustă, înfoiat si cu moțul zbârlit, gata de bătaie cu rivalul.

O detunătură rupe zăgazurile tăcerii pădurii…

Mă apropii și îl ridic, smerit. Superbă pasăre!

 Mă bucur că am înșelat vigilența unui cocoș bătrân. Mai încerc de câteva ori, călcând încet pe cărările viețuitoarelor munților, dar fără să mai dau de alt cocoș.

În fapt  ajunge, și nu îmi pare rău, si așa am păcătuit smulgând pădurii frumusețe de pasăre.

Dar simțirea vânătorului adevărat, nu se poate opri niciodată, vine de undeva din vremuri ancestrale.

Prof. Sever Lazău

,

CategoriesSfatul armurierului by

Carte de Vizită – Armurierul Feri Nagy

      Maestrul armurier Feri Nagy din orașul Bistrița, nu mai are nevoie de vreo prezentare în cadrul tagmei vânătoresti din întreaga România!  Îl cunosc multi dintre vânătorii ce cutreiera lungul si latul campiilor, coastele dealurilor, precum si cei care vânează pe crestele munților!

      Domnia sa este vânător încă din vara anului 1979, din 20 august! Tot din aceeași perioadă a început să se ocupe si de problematica armelor, așadar are o activitate de peste 45 de ani în acest sector special.

Lucrările sale vorbesc de la sine si certifica calitatea superioară pe care acesta o creează prin exigenta și devotamentul depus!

   De la clasicele operații de intretinere ale armelor, monturi, reglaje, la executii originale, unice, armurierul transilvanean este deschis la orice provocare când vine vorba despre arme.

 Pentru dânsul, mestesugul armelor a fost dintotdeauna o deprindere aparte, generând un incontestabil respect pentru arta veche a vânătorii si a fauririi armelor, toate creând inconfundabilul său stil de lucru!

Nucul de cea mai bună esență si fibră este selectat cu toata atenția de catre maestrul Feri si prinde forme nobile in funcție de cerințele doritorilor. Căci rolul armei în marele act numit vânătoare este foarte important! Evident ca execuția unui pat de armă solicita multă responsabilitate, atenție, determinare si timp indelungat de studiu și finisaje.

Dar cât durează spre exemplu execuția unui pat de carabina normal, a unui pat de armă mixtă (drilling, bockbuchsflinte, etc), a unei arme cu tevi lise?

Maestrul ne dezvăluie că ,,cea mai grea lucrare a fost la un dublu-express, cu platine Holland&Holland, executat din rădăcină din lemn de nuc, având fischout-ul in formă de solzi de pește si frunze de stejar, periferic, finisat cu ulei. Intervalul de execuție variază , asta în funcție de arma și de pretentile posesorului.”

Ajuns deja către șapte decenii de viață, camaradul nostru, Feri, este adeptul pandei si dibuitului la căprior , specie care-i place încă din debutul pasiunii sale.

Când l-am intrebat cum percepe folosirea tehnicii avansate( mă refer la aparatele de ochire, detectare pe baza thermo) în practicare vânătorii, acesta mi -a răspuns : ,,sunt de acord cu aparatele pe bază de thermovision, dar numai pentru depistarea vânatului, în prevenirea actelor de braconaj, asta in sprijinul unei bune gestionări a fondurilor de vânătoare .”

Evident că in aceste câteva randuri nu am făcut decât o succinta prezentare a acestui om deosebit, însă Domnia sa este deschis la dialog si vă poate oferi sfaturile sale. Iar dacă aveti probleme cu armele de vânătoare, puteti merge cu încredere la Bistrita. Cei care doresc executia unui nou pat de arma, o pot face tot la Dl. Feri!

,,Tribuna vânătorilor” ii dorește sanatate, multă putere de muncă, inspirație si un călduros salut vânătoresc !

Radu V. Mija





CategoriesBiografii cinegetice by

NORBERTH THEIL, UN DESTIN IN SLUJBA CINEGETICII TRANSILVANENE

Poate nu intamplator, se zice ca muntele daruieste o parte din nemurirea lui  celor care i-au strabatut cu smerenie potecile, i-au cautat tainele si si-au  umplut sufletele cu pretioase clipe de multumire si incantare.

      Lumea vanatoreasca din Romania a pierdut multi oameni valorosi, spirite care si-au dedicat intreaga viata in slujba muntelui, padurii si vietii salbatice. Este regretabil ca in locul lor nu au aparut demni urmasi, din generatiile prezentului, este ingrijorator ca inca acest popor nu a gasit caile cele mai onorabile de conservare a memoriei celor care au oferit tributuri insemnate in cunoasterea intimitatii vietii salbatice, a locurilor, celor care au sacrificat mai mult decat viata lor in munca depusa in spatiul silvestru.

In Romania post decembrista deja oportunismul a devenit amprenta nationala si asta raportat la  tot ce se poate: unii au cautat avantaje politice, altii profituri materiale, iar cei mai hulpavi, din ambele cât se poate de mult.

Impotriva padurilor si a vietatilor ei s-a produs un jaf generalizat, brutal chiar, ca pe timpul navalirii tatarilor pardalnici. Un ,,modus operandi” bine ales,  care a lucrat si s-a propagat  inteligent, subtil, „cumpărând” câtiva specialisti cu constiinţă profesională si civică lamentabilă, care au fost dispusi să elaboreze coduri silvice si legi cinegetice, de altfel o legislatie la limita, tulbure, care îi protejează de rigorile legii pe cei care savarsesc tot felul de abuzuri.

Asa cum apreciază cei mai avizati specialisti în materie, din pleiada oamenilor consacrati în sectorul cinegetic, personalitatea si memoria lui Norberth Theil s-a impus printr-o tinuta de un ridicat profesionalism, sobrietate, echilibru si tenacitate, el fiind implicat în gestionarea, timp de aproape jumătate de secol, a pădurilor si vietii sălbatice din muntii din sudul Transilvaniei.

Norberth Theil s-a nascut in secularul oras de pe Tarnava Mare, Medias, la 28 iunie 1930. Dupa ce paraseste orasul natal, la terminarea studiilor, acesta se stabileste in zona orasului Fagaras, regiune cu puternice traditii vanatoresti, vestita de secole prin varietatea si vigoarea vanatului existent in muntii Fagaras.

Intre anii 1957 pana in anul 1993 activeaza ca tehnician principal la Ocolul Silvic Arpas, avand intre atributiile de serviciu paza si protectia vanatului in zona vailor Sambata, Vistea Mare, Ucea Mare, Ucisoara, Arpasu Mare, Arpasel, Balea, Valea Doamnei, Laita, Avrig.

A fost printre cei care, cu un spirit de mare vizionar, au contribuit din plin la colonizarea marmotei in caldarile alpine ale Fagarasilor.

Cerintele vremurilor aferente ,,Epocii de aur ” i-au impus organizarea de vanatori oficiale pentru liderii comunisti ai perioadei. Astfel, el a condus la vanatoare oameni politici ca Nicolae Ceausescu, Ion Gheorgeh Maurer, Gheorghe Apostol, Vasile Patilinet, Iosif Banc, I. Verdet, s.a. .

A fost indragit de personalitatii ale acelor vremuri din sfera cinegeticii autohtone si nu numai, specialisti ca dr. docent Horia Almasan, ing.  Paul Decei, ing.Aurelian Neacsu, Bujor Almasan, Aristide Stavros, ing. Tudor Daneti, ing. Lucian Dinca, Alexandru Satmari si multi altii.

Trofeele sale, obtinute cu multa maiestrie, au fost elemente de mandrie nationala la majoritatea expozitiilor cinegetice din perioada ultimei jumatati de secol. A dobandit multe medalii si distinctii cinegetice, peste 30 de medalii de aur, 10 de argint si 3 de bronz la speciile capra neagra, urs , cerb nobil, mistret, lup, ras, caprior.

Sub coordonarea lui directa, cu o acribie si exigenta tipic germana, d-ul Theil a contribuit la construirea a doua pastravarii (Dejani si Laita), dar si a caselor de vanatoare Arpasel, Zanoaga, Arpasul Mare si Albota.

Meritele muncii sale au fost pe deplin recunoscute de sistemul aflat atunci  la carma tarii, care i-a oferit distinctia de ,,Ordinul Muncii, clasa a 3 -a ,, o valoroasa recunoastere pentru acea vreme!

Ultima vanatoare pe care a organizat-o pentru supremul conducator al perioadei comuniste, a fost in toamna anului 1989, pe 24 octombrie, vanatoare la capra neagra. Atunci s-au impuscat 20 de exemplare, de toate sexele si varstele. Un macel, in ton cu preferintele lui Ceausescu, o metoda de vanatoare condamnabila ( pentru ca s-a folosit gona de impingere a caprelor negre catre pustile puse in standuri bine alese), dar impusa si in concordanta cu setea maladiva a dictatorului  de a avea un tablou cat mai abundent de vietati ucise.

Dupa pensionarea sa, dupa anul 1989, Herr N. Theil isi traieste viata discret in orasul Victoria , dar si periodic in Germania, prin vizitele facute la cei doi baieti ai sai.

  Unul dintre fii sai, Norberth, duce mai departe pasiunea mostenita de la parintele sau, fiind si el un destoinic vanator alpin. De altfel, Theil Jr. este si un reputat crescator de porumbei, activitate care i-a adus multe distinctii si premii.

 Norberth Theil a murit in primavara anului 2011, pe 9 martie si a fost  ingropat la poalele muntilor Fagaras in cimitirul orasului Victoria. A lasat celor apropiati o ultima dorinta inca din timpul vietii sale, atunci cand  o sa moara, sa fie ingropat aproape de muntii lui dragi, Alpii Transilvaniei.

Norberth Theil a fost si ramane unul dintre cei care o jumatate de secol si-a dedicat viata profesionala dar si personala slujbei de silvicultor, un nume care are conotatii incontestabile pentru  profesionalism si  seriozitate in domeniul  silviculturii si cinegeticii romanesti. Domnia sa face cinste generatiilor trecute, celor prezente si celor viitoare prin puterea exemplului oferit in atatea decenii!

In incheiere redau o povestire narata chiar de catre regretatul N.Theil, despre o vanatoare de urs in muntii Fagarasului:

,, (..)  Trebuia sa luam masuri si sa impuscam ursii care faceau daune enorme la ciobanii din Valea Doamnei, din valea Laita ai regiunii Arpasu mare.Veneau noaptea la oi si luau cate 3 -4 exemplare. In Vistea Mare venea un urs imens cu o blana frumoasa inchisa la culoare ( cum ziceau ciobanii ,,al mare negru” ), un urs cu foarte mult curaj. Si la ursi, ca si la oameni, unii au mai mult curaj decat altii, unii au caractere diferite in raport cu altii.

Ursul acesta negru venea la cateva nopti diferenta si dadea atacul in oile gospodarului Borzea care era originar din Vistea de Sus.Borzea Gheorghe era instarit, avea peste 2000 de oi, 5 magari  si 3 ciobani cu simbrie tocmiti sa pazeasca oile. Borzea a venit sa faca plangere privind pagubele ursului, la Ocolul silvic si zice:

– D-le Theil avem un urs ,,al negru ” care vine si ne omoara oile, in special sus la sterpe, in golul alpin. Ciobanii acolo sus traiesc in bordeie, mieii, oile cu lapte si manzarile sunt la stana mai jos, la limita padurii. Sunt speriati, domnule !

Sus, in golul de munte, ciobanii traiesc in bordeie, care sunt niste constructii facute din bolovani de piatra, asezati unul peste altul, acoperite cu sindrila, o incapere destul de mica, acolo fac si de mancare. !(Bordei, areapa , staneica sunt expresii ciobanesti regionale din muntii Fagarasului.)

Promit lui nea Borzea ca dupa masa o sa urc, impreuna cu doi padurari sa vedem cum stau lucrurile si sa incercam sa impuscam ursul naravit la carne.

Anual primeam de la minister de la Bucuresti trei autorizatii pentru a impusca ursii carnivori care faceau pagube in zona pe care o administram eu. Evident era vorba si de septelul regimului trecut (oi multe, vaci multe, porci multi ), considerat parte din avutia nationala, asadar de maxim interes.

Asa ca m-am pregatit sa plecam catre stana lui Nea Borzea, cu cojoace in caruta, cu tot calabalacul, provizii, toate necesare pentru cateva zile in care trebuia sa impuscam ursul in cauza. De la poalele muntelui am incarcat bagajele noastre pe 5 magari si in vreo 5 ore jumate am fost la locul stabilit. Acolo am descarcat ce era pe magari si am pus bagaje pe doar doi magari necesari ca sa ne ajute urcusului spre golul alpin, la bordeiele sterpelor, acolo unde ursul isi facea aparitia periodic.

La caderea noptii am ajuns la bordeie. Acolo, responsabil la oi, era Nea ionica din Corbeni,venit de dincolo de munte, din judetul Arges.

Acesta ne intampina: – Buna  domnilor, bine ati venit, in noaptea asta o sa ne luptam cu ursul !

Ii zic eu:- Ionica nu ti-e  frica de urs?!!.

  • – Mie sa- mi fie frica !, eu sunt muntean, uite aici ,,frica” , maciuca, cu asta ma lupt cu ursii!

Un bat de 4 cm diametru, din lemn tare de corn , cel mai tare corn din muntii nostri. Ia uitati, este lemn de corn, il usuc, pe urma il ard ( il calesc )pe carbune, iau cutitul si-l sculptez. In capul lemnului se pune o bucata de teava de otel, cand lovesc ursul sa-l doara, asta-i arma mea.

-Mai Ionica,… sigur?

-Sigur domnu Theil!

Buuuuunnnn,…discutam noi la bodei treburile astea si planul de actiune. Noi aveam 3 arme de foc. Era cu mine padurarul gheorghe Codrea din Dragus si tehnicianul Uwe din Arpas, colegul meu.

Ne-am impartit in trei parti, fiecare din noi trebuia sa dormim in ,,areapa”, la marginea oilor care se aciuiasera aproape de bordei. Langa noi erau si cainii ciobanilor. Nea Borzea avea caini buni, o catelusa batrana foarte buna, care simtea ursul de la 2-300 de metrii.

Ursul nostru nu statea in Vistea Mare. El trecea creasta muntelui din vechiul regat acolo unde era padure mai intinsa si avea adapost mai bun.

De altfel majoritatea ursilor care frecventau zona ardeleana aveau refugiu in padurile din partea cealalta a muntelui, in partea judetului Arges.

Sub creasta unde era bordeiul de sterpe, ursul venea pe la ora 22- 23, iar cateaua Vidra il simtea de la cateva sute de metri si dadea glas, ham ham ham.

I-am spus ciobanului Ionica, care era langa mine, cum vom proceda. Cand ii spun eu sa aprinda lanterna ca sa pot sa trag un foc bun catre urs, doar atunci, la comanda mea, sa o aprinda.

Se lasase o noapte intunecoasa si mai mult decat atat incepuse sa si ploua, asa mocaneste, marunt, cu picuri care iti intrau pana la piele.

Aveam o carabina Mannlicher Schonauer cu luneta, calibrul 6,5×54 M.S. . Si ceilalti doi colegi aveau arme bune la ei.

Dupa ceva vreme, ploaia s-a mai domolit, apoi a incetat.

Am auzit semnalul dat de cateaua Vidra care a inceput sa latre semn ca ursul dadea tarcoale oilor. Pupilele ochilor ursului sunt facute sa vada noaptea, ca si la lupi sau la bufnite.

Atent la zgomotele din jur observ ca Ionica disparuse de langa mine. Tocmai voiam sa ii spun sa aprinda lanterna sa vad daca pot trage spre directia ursului pe care l-am reperat la vreo 50-60 de metri pe panta versantului.

Atunci aud in stanga mea : Auleuuuuuu,…ma omoara , ajutor !

Deduc repede ,…Ionica de frica a pus cojocul pe el si s-a retras langa bordei.Ursul a trecut pe langa bordei, a vazut cojocul facut din piele de oaie, si a atacat crezand ca Ionica este oaie.

Cu ghearele sale lungi ( de 6-7 cm ) i-a cauzat rani destul de serioase lui Ionica in zona coastelor si in zona dorsala, a feselor. Ionica era lesinat jos. Lanterna ii zburase din mana, el insusi fusese azvarlit cativa metri de catre urs.

Nu aud nici o impuscatura  din locurile unde erau plasati cei doi colegi ai mei .

Ursul si-a luat dijma muntelui, un berbecut gras si dus a fost. Totul s-a intamplat in jurul orei 3 dimineata.

Il vad pe Ionica sub efectul spaimei cazut jos. Ii desfac camasa, ii dau pantalonii jos si vad ca este ranit destul de tare. Ma temeam de infectia ce putea fi cauzata de ghearele ursului, gheare pline de tot felul de microbi. Am luat o decizie rapida, am pus rachiu pe ranile lui Ionica si repede, catre orasul Victoria. In 5-6 ore putea ajunge la spitalul din oras. L-am bandajat cum m-am priceput cu cateva carpe si l-am trimis impreuna cu el pe padurarul Codrea. Transportul ranitului s-a facut pe un magar.

Dupa ce au plecat, stateam si ascultam cum latra cateaua Vidra si alti caini sus in coasta. Latrau aprig la ceva….

…acolo era ceva !!!

Ma gandeam ca ursul s-a oprit sa manance din berbecul ucis dar, cum era inca noapte neagra, nu am avut tragere sa urc sa vad ce este. Am asteptat sa se crape de ziua. Ramas numai cu celalalt coleg, cu binoclurile ne uitam deasupra bordeiului de sterpe, acolo se vedea un paraias care curgea la vale .

Uitandu-ne mai bine am vazut si ursul . El era pe starv si manca din corp, rupand bucati mari. Daca nu interveneam noi probabil ca statea acolo si manca pana termina carcasa de berbec. Avea un curaj foarte ciudat acest exemplar de urs . Nici nu se sinchisea de cainii din jurul sau care il intaratau, el se dadea dupa caini mimand atacuri scurte, apoi mergea si la paraias si isi potolea setea . Dupa atata efort si de energie si dupa hrana ingerata era normal sa caute apa.

Am decis sa incerc sa ma apropiu, mai ales ca terenul imi era favorabil prin prezenta unor tufe de afini. Atentia ursului era distrasa de prada sa, de cainii care il agasau, asa ca am stiut ca aveam sanse sa ma apropiu de el.

Singur, m-am apropiat discret, silentios, astfel incat am ajuns la doar 50 de metri de urs. Vantul era bun si nu m-a simtit.

Atunci am putut vedea ca este un urs masiv, un urs care trebuia impuscat bine caci altfel, la distanta la care eram de el, cu siguranta m-ar fi atacat.

Mi am proptit arma pe o stanca, am tras piedica si m-am pregatit sa pot trage un foc mortal, daca ursul se intorcea si imi oferea o pozitie buna a toracelui (blattschuss).

Cum s-a intors ursul, am si tras. O lovitura buna, o impuscatura care a facut sa rasune valea .

Ursul marcase lovitura si se rostogoslise in toata imensitatea lui catre bodeiul de sterpe. Ma uit cu atentie. Ursul era inert, moartea ii cuprinse trupul.

Ma apropiu de el. Chem si pe colegul meu sa vada lesul. Urs mare, cu o culoare a blanii tare frumoasa. Acum incepea adevarata munca, jupuitul blanii. Pe atunci carnea nu se manca, ea nu primea atentia care o primeste in prezent.

Ne -am apucat de jupuit ursul, s-au adunat si ciobanii care au facut un balmos cu branza delicios.

Dupa masa am pus pielea ursului pe un magar, frumos impaturita si am decis sa coboram.

La intoarcere nea Borzea m-a imbratisat si mi-a multumit .

– Domnule Theil ursul asta mi am mancat pana acum aproape 80 de oi, dumneata m-ai scapat de o mare problema.

Citesc multumirea in ochii ciobanului.

Ajuns la ocol pregatesc blana acestui urs capital spre a fi trimisa la Bucuresti, la minister caci asa erau ordinele atunci.

Imi parea tare rau ca am rapit muntelui un asemenea monument de forta si salbaticie.”

(…)

Radu V. Mija

CategoriesEtica vânătorească by

ETICA GLONTULUI

Arma ghintuită modernă, e o unealtă cu calităţi pe care nici visa nu le puteau bătrânii noştrii. Precizia tirului grupează plumbii în loc mare, cât palma unui copil la o distanţă de o sută de metri. Glonţul e construit pe temeiuri ştiinţifice şi după îndelungate încercări  aşa încât să producă efect vânătoresc formidabil. Poartă în pântecele lui o aşa cantitate de pulbere şi aceasta e combinată cu greutatea glonţului, cu lungimea ţevii şi cu conformaţia ghinturilor în aşa fel, încât glonţul zboară făcând o curbă abea perceptibilă la distanţe utile vânătoreşti.

Arma cu alice e o flecăreaţă, şi îi şade bine să vorbească mult. La iepuri, la prepeliţe, la sitari, fazani, atunci e frumos dacă arma mănâncă multe cartuşe din geanta doldora.

Carabina e primadona. Rar de tot îi auzim rostul. Dacă ar cânta des şi-ar pierde farmecul, ar deveni flaşnetă plictisitoare. Cu carabina nu se puşcăreşte. Una din frumuseţile şi plăcerile glonţului sunt răstimpurile rare, ocaziile alese, când îl faci să zboare. Îi dai glonţului cinstea care i se cuvine. Deci prima poruncă: nu trage decât focuri utile.

O lovitură alăturea din arma cu alice e un accident; un glonţ trimis alăturea e cel puţin un păcat dacă nu o crimă.  Nobleţea armei îţi impune datoria unei îngrijite ţintiri. O deplasare de câteva palme la ţintă chilăveşte vânatul. Cerbului îi rupi piciorul, îi perforezi intestinele – nobilul animal pleacă cu moartea în el, se chinuieşte ceasuri, zile poate, până scapă de viaţă, ca să rămână pradă lupilor în vreo vale îndepărtată şi nepătrunsă.

Cauţi satisfacţia – într-adevăr mare a unei împuşcături frumoase? N-o căuta în repeziciunea tirului, nici în oprirea unui vânat în plină viteză; nu o căuta în lauda că ai tras în condiţii grele, că ai tras la distanţă fără a-ţi răzima arma. Mai deplină o vei găsi, dacă ajungând lângă vânatul căzut de îndată, vei vedea urma glonţului precis acolo, unde ai voit să-l trimiţi, unde omoară instantaneu, fără durere, cred.

Carabina e o mare ispititoare. Bate la distanţe mari, te îndeamnă să scoţi din ea maximum şi să treci şi peste acesta în domeniul norocului  Dar care distanţă e admisă de „etica glonţului” ? – voi fi întrebat. Şi nu voi putea da un răspuns precis. Un începător, cu o armă cu traiectorie nu prea razantă, fără lunetă, nu va fi îngăduit să trecă peste 80-100m. Un ţintaş bun, cu o armă de mare razanţă, cu lunetă precisă la fir de păr, între împrejurări de lumină, de poziţie, favorabile ( evident cu arma răzimată ) va fi corect dacă va trage în cerb şi la 200 chiar şi la 300m ( …….. ) un glonţ tras la distanţă prea mare are şansa enormă să meargă alăturea, să lovească prost, dar totdeuna şi-a pierdut mult din puterea utilă, astfel că plasat bine chiar, răneşte fără să ucidă imediat, de cele mai multe ori.  Odinioară – spun poveştile – vânătorii îşi vrăjeau gloanţele ca să nimerească ţinta. Azi aş voi, ca vânătorii de vânat nobil când introduc în armă cartuşul să zică o scurtă rugăciune: „Doamne, dă frumuseţe acestui glonţ şi fereşte-mă de păcat!” Şi să nu uite această rugăciune, mai ales în clipa când pun degetul pe trăgaci.

Ionel Pop

(fragmentul face parte din articolul cu acelasi nume aparut in anul 1937 in revista ,,Carpatii”)

foto : dr. Felix Bogdan Dragomir

CategoriesEcouri în timp by

De ce vânăm?

Vânăm, pentru că în zestrea genetică a celor mai mulţi dintre noi s-au păstrat acele gene care au marcat pe scara evoluţiei omului un moment crucial în dezvoltarea sa istorică: trecerea de la stadiul de culegător de fructe, plante şi diverse vieţuitoare puţin evoluate, la cea de vânător, apoi de îmblânzitor şi crescător de animale sălbatice (din rândul cărora s-au desprins, prin selecţie artificială, încrucişări şi mutaţii genetice, cele domestice);

Vânăm, ca să păstrăm treaz spiritul plin de virtuţi al înaintaşilor noştri, care au vegheat, cu arma în mână, la independenţa şi bunăstarea naţiei noastre;

Vânăm, ca să punem în valoare o resursă naturală de o valoare inestimabilă;

Vânăm, pentru că susţinem, cu argumente indubitabile, că pieile, blănurile şi carnea vânatului sălbatic sunt net superioare calitativ şi din punct de vedere eco-nutritiv faţă de ale suratelor domestice ale acestora (hrănite artificial cu tot felul de surogate care, de cele mai multe ori, nu se înscriu în spectrul alimentar natural al acelor animale şi sunt intensiv îndopate cu substanţe chimice, ne-ecologice şi ne-sănătoase pentru bietele animale, obligate să roadă până la nivelul solului resurse nutritive extrem limitate dintr-un ţarc sau de pe o suprafaţă de teren – de cele mai multe ori – insuficientă);

Vânăm, pentru că nu putem admite mentalitatea „ecologiștilor”, că „vânătoarea este un sacrilegiu”; practicată etic şi corect, nu este mai sângeroasă şi mai dramatică decât sacrificarea animalului domestic, în curtea sau grădina gospodarului sau chiar la abator;

Vânăm, pentru că, deşi recunoaştem rolul natural – selectiv al prădătorilor, pe criterii pe care noi nu le putem stăpâni – ca, de exemplu: acuitatea simţurilor şi rezistenţa la oboseală ori viteza de fugă,  ştim şi putem să facem selecţie riguroasă, întru propăşirea vigorii speciilor de mare interes cinegetic; de asemeni, putem păstra un echilibru corespunzător între efectivele speciilor pradă şi prădător;

Vânăm, pentru că vânătoarea ne oţeleşte trupul, ne antrenează ochiul şi mâna;

Vânăm pentru că această activitate, practicată în mijlocul naturii, ne este izvor de sănătate şi înţelepciune;Vânăm, ca să evadăm din universul de asfalt şi beton al comunităţilor ticsite şi îmbâcsite, care ne face mai nervoşi, mai stresaţi, mai grăbiţi şi mai pripiţi, mai nerăbdători, mai vehemenţi şi mai răi;

Vânăm, pentru că ne-am dat seama că cele mai veritabile şi mai durabile senzaţii şi impresii nu se nasc în faţa ecranului televizorului, care serveşte lucruri gata mestecate, sau urlând într-o tribună, la fotbal, ci în oboseala apostolească a kilometrilor parcurşi în bătaia stihiilor naturii, cu tărhat în spate; de aceea avem convingerea că sintagma „casă, dulce casă”, a fost inventată neapărat de un vânător…

Vânăm ca să ne păstrăm sângele rece, să ne obişnuim să nu ne pierdem cu firea şi să ne învingem frica;

Vânăm ca să ne contopim cu tainele naturii înconjurătoare, balsam pentru sufletele noastre, deseori destul de chinuite;

Vânăm, pentru că vânătoarea ne pune în situaţii pline de farmec, prin neprevăzutul lor;

Vânăm, pentru ştiinţa de a primi cu un zâmbet eşecul, de a gusta din farmecul aventurii şi al neprevăzutului;

Vânăm  ca  să  ne  conservăm  simţurile treze, ne-amorţite, să fim curajoşi şi puternici, ingenioşi şi cu mare capacitate de rezistenţă şi adaptare, capabili să acţionăm prompt şi eficient;

Vânăm, pentru că din contactul nemijlocit cu natura, devenim buni cunoscători ai tainelor ei;

Vânăm ca să ne menţinem sănătoşi, la trup şi la  minte;

Vânăm pentru că vânătoarea ne oferă momente  de înălţare sufletească.

De ce vânez?

Vânez pentru că am ferma convingere că ocrotirea  eficientă, activă, a vânatului, nu se poate face decât  de către vânător, cu arma în mână! Susţin, cu toată responsabilitatea, că excluderea vânatului din sfera de influenţă a vânătorilor echivalează cu condamnarea acestuia la dispariţie;

Vânez, pentru că, la vânătoare, am ocazia să întâlnesc adevăraţi camarazi, de care mă leagă o prietenie veche de când lumea;

Vânez, pentru că, în preajma vânătorilor, îmi dau seama că suntem atât de asemănători, că putem păstra splendidul sentiment de prietenie omenească;

Vânez, pentru că, la vânătoare, vin oameni din cele mai deosebite categorii sociale, dar care, toţi, sau aproape toţi, au ceva „aparte”: un mod mai adânc, mai original, mai îngăduitor de a vedea lumea şi am convingerea că această mică înţelepciune se datorează, în mod cert, celor câteva ore de aşteptare şi detaşare, cu toate simţurile treze, răpite, sau câştigate, goanei febrile, care, de cele mai multe ori, ne împiedică să ştim că trăim;

Vânez pentru că, la vânătoare, am senzaţia că veghez asupra destinelor necuprinse ale vieţuitoarelor pădurii, destine în care, cu/sau fără voia noastră, se petrec o sumedenie de nedreptăţi;

Vânez pentru a mă îndepărta, măcar temporar, de falsele pudori, de artificial, de toate nedreptele convenţii pe care viaţa – oricum! – ni le pune pe umeri.

De ce (nu) vânaţi?

De fapt, asta este treaba Domniilor Voastre!

(de fapt, aşa v-ar fi zis – de pildă – şi străbunicul şi bunicii mei şi tata…)

Aurel Gângă

Foto: Felix Bogdan Dragomir

CategoriesEcouri în timp by

Lupul în calendarul popular

        Tradiţiile populare sunt legate puternic de ciclurile cosmice, fapt cu totul firesc dacă avem în vedere preocuparea permanentă a ţăranului de a-şi desfăşura munca în armonie cu mersul vremii. Lege nescrisă, legătura dintre om şi natură s-a reflectat întotdeauna în credinţele şi obiceiurile populare, împletind strâns în fuiorul existenţei vechiul şi noul, sacrul şi profanul, realitatea şi fantezia. Conştient şi impresionat de forţa naturii, nesupus detinului, dar prudent şi respectuos faţă de neprevăzutul confruntării cu mediul înconjurător, ţăranul român a transmis din generaţie în generaţie o întreagă frescă de concepte, materializată în sărbători mai mult sau mai puţin religioase, încrustate solid în calendarul anual. Chiar dacă unele dintre acestea sunt adaptate unor sărbători bisericeşti, este evident că provin din vremuri imemoriale, precreştine, modul de interpretare şi de manifestare fiind distinct.

Interesat de istoria relaţiei dintre om şi lup, incitat de cultul multor popoare pentru această nobilă fiară, am înţeles că omul şi sălbăticiunea pot convieţui, în ciuda aparenţelor de aprigă concurenţă. Faptul că în calendarul popular există numeroase zile închinate sau legate de existenţa lupului poate fi un argument. De un real folos pentru documentare mi-a fost cartea profesorului Mihai Camilar de la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina aflat în Gura Humorului, „Răboj şi pecete magică. Un calendar popular bucovinean”.
Deşi foarte prezent în conştiinţa omului de la munte, lupul nu se află printre măştile de Anul Nou, alături de urs, capră şi cerb. Lipsa lui din alaiul pornit să colinde prin comunitate poate fi o scăpare sau poate o alterare a tradiţiei. Se presupune că în vremurile străvechi ar fi existat totuşi un cult licantropic, în cadrul căruia lupul deţinea o poziţie centrală.

În schimb, peste an se regăsesc numeroase zile în care, într-un fel sau altul, lupul este celebrat. Astfel prima manifestare de acest gen din an este pe data de 16 ianuarie când se sărbătoreşte Sânpetrul de iarnă. Credinţa populară spune că în această zi se împarte tainul de pradă lupilor. Acela care nu respectă sărbătoarea va avea peste an pagubă în vite, va fi prigonit de duşmani sau va suferi de anumite afecţiuni. În această zi era interzis bărbaţilor să lucreze pe afară, iar femeile nu aveau voie să toarcă.

Filipii de iarnă au fost consideraţi ocrotitori ai lupilor. Între 29 ianuarie şi 2 februarie în popor se sărbătoreau aceste spirite rele, care, printre altele, favorizau înmulţirea lupilor. În această perioadă erau interzise orice activităţi de prelucrare a unor produse animaliere ca de exemplu torsul, ţesutul, scărmănatul lânii, cojocăria sau confecţionarea opincilor. Gospodinele se îngrijeau să „lege” fălcile lupilor, prin legarea laolaltă a pieptenilor pentru lână, ca peste an să nu prade lupii din animalele gospodăriei. Tot în aceste zile se astupau cu lut găurile din vatră, ca să se astupe ochii lupilor. În unele localităţi se obişnuia să se arunce peste casă dinţii de lapte ai copiilor: „ Lupule, ia un dinte de os şi dă-mi unul de fier, ca ai tăi, pentru copilul meu”! Din punct de vedere etologic sărbătoarea Filipilor marchează sfârşitul perioadei de împerechere la lupi.

Printre simbolurile marcate pe ouăle încondeiate de Paşti se află şi „dintele de lup” aceasta fiind singura legătură dintre sărbătoarea pascală şi animalul de pradă.

Urcatul oilor la stână, readuce în atenţia oamenilor existenţa lupului. Mulsul oilor la măsura laptelui se desfăşura iniţial pe data de 10 mai. Mai nou această manifestare sărbătorească are loc între Sf. Gheorghe şi 21 mai, după cum este de favorabilă vremea. Tradiţia susţine că cine ar fi încercat să înşele la măsura laptelui ar fi suferit mare pagubă pricinuită de lupi, astfel încât nimeni nu îndrăznea să multiplice laptele vitelor aduse la stână, îndoindu-l cu apă. Tot cu acest prilej se stropeau cu aghiazmă stâna şi coşerele, oile şi câinii, ca să fie păzite de prădătoarele sălbatice.

Pe data de 29 iunie se sărbătoreşte Sf Petru şi Pavel. Primul este considerat patron şi protector al lupilor. De aceea în comunităţile rurale se respecta cu străşnicie postulpremergător sărbătorii, ca lupii să nu sfâşâie din oi. Cricovii de vară sunt nişte forţe malefice care aduc fiarele pădurii la turme. Erau serbaţi în zilele de 15-17 iulie, când niciun gospodar nu avea voie să lucreze. În septembrie, pe data de 24 a lunii, se desprinde sărbătoarea Teclelor. Lupii vin la stână şi sfârtecă berbecii celor care lucrează în această zi. Trei zile nu se îngăduie a se măcina la moară, a se coase, a se prelucra piei sau a se folosi unelte ascuţite cum sunt colţii lupilor.

Pe 18 octombrie se sărbătorea Lucinul, ziua lupului. În această zi nu se scotea cenuşa din vatră, ca lupii să nu afle în ea cărbuni aprinşi, care ar fi avut darul să-i facă mai fecunzi. Nu se pronunţa numele sălbăticiunii, cei care aduceau vorba despre ea fiind obligaţi să folosească un alt termen pentru a o denumi, ca de exemplu „cumătrul”, „dihania”, „colţosul”, „surul”,etc.

În ziua Lucinului se obişnuia să se boteze copii bolnavi cu numele de „Lupu”, pentru a scăpa de boală şi a se afla sub protecţia puterii magice a sălbăticiunii.
Între 14 şi 21 noiembrie se ţineau Filipii de toamnă. Aceştia erau imaginaţi ca nişte făpturi cu trup de om şi cap de lup, care îngrijeau de haitele de lupi. Erau celebraţi pentru a apăra gospodăria şi casa de atacul fiarelor. Cei ai casei nu aveau voie să desfăşoare activităţi precum torsul, râşnitul, cusutul cu aţă roşie sau pieptănatul lânii.

Sfântul Andrei, serbat la 30 noiembrie, este considerat, de asemenea, protector şi patron al lupilor. În noaptea de Sf. Andrei lumea este bântuită de strigoi şi forţe ale întunericului, dar şi de haitele de lupi pornite la prădat. În această noapte haitele se întâlneau cu sfântul pentru a stabili ce aveau voie să prade în anul următor, ce victime aveau să facă.

În calendarul popular se află numeroase zile închinate diverselor forţe ale naturii, pe care omul cu neputinţele sale, cu greu le poate înfunta. Apa, focul, seceta, trăsnetul sunt doar câteva dintre cele cărora tradiţia le-a dedicat zile în care să fie celebrate, pentru a le îmbuna. Considerate în unele cazuri ca sărbători păgâne şi condamnate de biserică, acestea totuşi s-au păstrat în conştiinţa săteanului. Faptul că, alături de aceste forţe ale naturii, lupul se regăseşte serbat în numeroase zile de peste an dezvăluie dimensiunea pe care o are în conştiinţa umană şi totodată respectul cu care este privit, ca prădător. Cu siguranţă între filele colbuite ale istoriei au rămas uitate multe alte obiceiuri şi credinţe populare referitoare nu numai la lup, ci şi la alte fiare ale pădurii, cu care omul a intrat în contact. Timpul rămâne totuşi fiara cea mai primejdioasă, căreia nimeni nu s-a gândit încă să-i închine măcar o zi de sărbătoare.

Casian Balabasciuc

CategoriesArticole by

Glas de cerb în prag de toamnă

        Mestecenii aveau deja veșmantul frunzisului poleit cu nuanțe cromatice ce aduceau a zale de bronz ca cele ale cavalerilor medievali. Ei își pierd podoaba frunzelor mai tarziu. În munte toamna oferă valuri de culoare, de la verde aprins pana la sangeriu. Aici, în lumea de sus, primavara răzbat miresmele de mesteacăn, vara cele ale parfumului de rășina a molizilor, iar toamna pană tarziu în iarnă, a fagului cenusiu. Cerul a cernut ploaie, fără răgaz, în ultimele patru zile. Doar azi s-a mai îndreptat vremea. Lumina amiezei zilei de toamnă lucea peste vârfurile împadurite din jur. În jur mirosea a putregai. Potecile aveau așternute covoare palide de frunze moarte. De a lungul trunchiurilor căzute, mucegaiul se înfățiseaza ca niste zugraveli nereusite. Lichenii si mușchiul verde completează mireasma pădurii din ultima decadă a lui septembrie. Pe frunzele ovale ale fagilor cu scoarta cenușie, penelul toamnei a pictat flăcări de aramă. Achena jirului este mană cerească pentru atatea suflete ale codrului. Haina frunzelor roșietice ale arborilor se tot subtia.In munte primul care îsi pierde vesmântul este paltinul. Apoi îl urmează arinii. În făgete începu o ploaie de frunze care cădeau ca niște petale împrăștiate de puterea vitregă a vântului din nord. Frigul toamnei se simte în nari.

(…)

Dupa aproape trei ore de urcuș am ajuns la stâna din poiana larga din gol de munte. Construcția din bârne de molid pare primitivă și nu prea dornică de oaspeti. Trunchiurile, dăltuite de secure din care au fost ridicati peretii, erau înegriți de fumul anilor multi trecuți și roase de carii. Acoperișul de șindrilă cioplită era înca bun fără spărturi prea mari. Stâna de munte avea trei cămăruțe. Am decis ca noi vom sta în prima acolo unde era și vatra de foc. Vatra era marginită de cativa bulgări de cremene. Am ajuns acolo pe la orele 16. Repede am pus tot calabalâcul bagajelor pe rafturile si polițele stânei. Am cautat în jur cateva lemne pentru focul de seara. Trei prieteni buni avea sa gazduiasca stâna veche și afumata în noaptea care se apropia. Am facut planurile care unde să meargă pentru observatiile de seară ale mugetului.

La câteva sute de metrii de stână, acolo sus, pe plaiul străjuit de pădure, este o stâncă sihastră. Are parca un voal negru ,cenușiu ce nu lasă decat foarte puține plante să sălășluiască pe trupul ei. Acvilele se mai opresc la popas, sus pe crestetul ei. Acvile si corbi.De acolo, de la înălțimea ei, se poate vedea cum plaiul este mărginit de padurea de molid si fag. Vara este animație acolo sus tocmai prin prezența stânei și a turmelor de oi. Baciu staroste era săliștean din Mărginimea Sibiului. De doi ani însă murise, iar stâna a rămas părăsită. Alte turme nu au mai urcat pe plai. Si bine a fost, căci acolo sus un mic eden, sălbatic, s-a plăsmuit.

De multă vreme ciobanii i-au zis Piatra Sacuiului. De o formă piramidală, cernită cu spuză cenușie, stanca este străjerul plaiului. Vara, cand venea cate o furtuna de iunie, ciobanii își făceau cruce înfiorati, chiar și cainii se retrăgeau langă peretii din bârne de molid a stanei, căutand adăpost. Atunci se slobozea stihia. Suieratul vântului în podul stânei amplifica zgomotul furtunii. Grinzile micii constructii scrâșneau ca niște dinti ai unei guri flamande. Dincolo de șuieratul vântului se putea auzi și geamătul pădurii de pe creste. Vjielia dezlăntuită afară urlă și vuiește de rasună tot muntele. Si în jurul stâncii, muritorii zic că se adună, ca la sfădeală, toate tunetele și fulgerele cerului. Durduiala este plină de taine și locul, cred unii, este batut de zei. Acolo la stânca pustie s-au plămădit multe legende. Foșnete ușoare, glasuri, se aud în noptile cu lună plină. Cei bătrâni, amagindu-se poate, credeau că stânca era înca din vremea dacilor folosită pentru a oferi cerului ofrandele pămantului. Zvonuri că acolo și-ar fi pus capăt zilelor doi indrăgostiti, fata unui cioban și un pădurar ungur, de pe vremea vremea vechiului imperiu, au răzbătut pană în zilele noastre.

Plaiul este acum o oază ce mai are în alcătuire niște poieni îngemănate, pline de arbusti și de tufe de zmeur. Mestecenii răsfirati, de toate mărimile, dau un farmec aparte zonei. Este atat de frumos aici sus ! Ce vede ochiul linisteste, ca o terapie, sufletul !

Dupa ce stana a rămas pustie, în împrejurimile ei doar cerbii își trăiesc desfătările firii timp de două–trei săptamani. Si urșii care mai caută iarba imbietoare din preajma strungilor, ademeniti de gustul ei fraged. In marginea de jos a vasei poieni sunt cateva tufe de măces, iar rosul măceselor elipsoidale adaugă stropi de sangeriu pastelului autumnal al locului.

Peste creste venea rostogolindu-se mugetul unui cerb care era cu ciute. Era glas adanc, răgușit, un glas născut din patima pornirilor aprinse. După muget am dedus ca avea ciute si era stăpanul vetrei de boncăluit. La auzul glasului sau de bariton aveam senzatia că se sparge pădurea propagandu-se în multe ecouri. Incă doi cerbi erau in lăstărisul din stanga mea. Tatonau, prin glas, sansele de a se apropia de rivalul cu ciute. Am stat in așteptare. A trecut pret de o jumătate de ora pana cand am surprins mișcarea ciutelor, în lumina deja palidă a zilei. Nu reușeam încă sa îl vad pe el, stăpanul de harem.

La început am distins cerbul ca o silueta cenusie, dupa care a apărut încet, cu sfială, dupa trunchiurile alburoase ale unui palc de mesteceni.Distanta dintre mine si el era de 40—50 de metri. Aveam vânt bun. Atunci am suflat în scoică glas de cerb lăturas. A stat atent, a adulmecat încercând sa prindă în nările sensibile locatia intrusului. A dat răspuns chemării mele. Am tresărit la auzul acestui glas aspru. Prin binoclu urmăream ciutele care s-au apropiat de protectorul lor. Avea 5 ciute cu el. A miscat capul în stânga, apoi în dreapta, asa cu o elegantă regească, iar coarnele îi erau ca o mantie care îi împovarau mersul. Taur masiv, cu coroană dublă la cornul drept. Trupul parcă îi era sculptat în marmură, gâtul, viguros, acoperit de o coama neagra nobila, cu piept puternic si lat ca al unui colos. Coarnele îi erau lungi, cu vârfuri poleite. Trubadurul meu era în floarea vârstei, în plină putere a vietii. As fi vrut să mai scad distanta dintre noi si să mă apropiu mai mult. Nu ii vedeam prea bine cornul din stânga. Mi se pare că are ramura mijlocie lipsă, sau oricum scurtă. Poate era ruptă. Dar aveam in fata niste tufe de zmeur care au tesut sub ploile verii, adevărate capcane, greu de trecut.

(…)

Dintr-o dată, de la câteva sute de metrii de jos din vale a hăulit un urlet prelung, lugubru. Era al lupoaicei mame. Apoi și cei tineri au început. Un concert pe mai multe tonuri, deloc străin de muntele cu tainele lui bine pazite.Aici sus, cumpăna dintre viată și moarte este instabilă.

Gata cu concertul de boncăluit din seara asta, mi-am zis!

Era aproape întuneric, iar arborii din jur își înaltau coronamentul catre bolta cerului aprinsa de facliile stelelor lucitoare. Am decis sa ma întorc la stana.

Ceilalti doi prieteni erau deja acolo și se chinuiau să facă focul. Auziseră și ei mugete de cerbi, iar spre întoarcere au auzit și urletele lupilor. Cu voioșie cum doar adevăratul vanător poate simti, ne-am întalnit toti, cu povești și emotii care vor dăinui multa vreme de acum incolo. Zilele petrecute in muntii Transilvaniei, in orice anotimp, au avut si vor avea o rezonanță durabilă în sufletul meu.
Am facut focul așchiind cateva lemne de molid. Securicea suedeză Gränsfors brucks, primită recent de la un coleg de școală din copilarie, acum înstrăinat în tările nordice, mi-a fost de mare ajutor.Tovărășia focului deja își răspandea, curtoazia, darnică. Focul este ca și o zeitate, cu viată proprie, care dilată secundele timpului. Rășina pocnitoare a bucatelelor de lemn de molid era o melodie în tandem cu vantul de afară. Si cate glasuri mai are vantul de toamnă!

Ora cinei a sosit. Am hotărat sa facem o omletă ( păpăradă, sau papară) așa cum făceau altădată vechii vanători care au colindat Carpatii Transilvaniei noastre dragi. Imi vine în minte, acum cand astern randurile pe albul hartiei, o retetă veche purtată în memoriile sale de inegalabilul Ionel Pop. Ea a fost scrisă într-o epistolă către un camarad în anul 1981.Redau textul : ,,(…)Una dintre putinele pe care le știu prepara și eu. Am învătat-o de la paznicii nostri de la Frumoasa. Mâncarea și-a păstrat denumirea streină-,,fricca”. Iată reteta : …în tigaie pui slănină tăiată în cuburi mici. O lași să se pârgăleasca pană e roz, nu mai mult. Atunci arunci în tigaie brânză bună de burduf. Mesteci bine și când brânza se intinde, arunci ouăle bătute. Si iarăsi mesteci bine, bine. Arta este să faci o proportie bună între cele trei elemente, lucru care nu se poate scrie ci numai învăta din experientă, dar e o mâncare minunată, la munte mai ales. La munte duceam ouăle îngropate în făina de mălai din sac…(…)”.

Acolo sus, in stâna, pe lânga cele trei ingrediente (ouă, slănină și branză de burdușică), am mai pus cateva felioare de hribi, pe care i-am adunat pe când urcam spre mica si rudimentara căsută, gazda noastră de o noapte. Hribi și bucătele de cârnati din căprior, făcuti din bravul meu tap, dobândit in vară. Am deschis și o sticlă de vin, iar ceilalti doi amici au gustat din tuica de pere făcută la Sighisoara. Tigările s-au aprins iar discutiile au însufletit atmosfera micii constructii. Adevărat a grăit gura filosofului că ,,o sticlă de vin are mai multă filosofie decat toate cărtile din lume”. Iar povestile spuse la un pahar devin mai captivante și mai pline de vrajă.

Asa s-au dus și orele serii. Am ieșit pana afară. Aerul de munte era un balsam. Sus, pe culmea vecină, se auzi un muget. Apoi inca unul. Cerb tanăr, bolund. Apoi a încetat și el. Vantul deja se mai domolise. Da, este drept, adierile vantului dezmiardă și înfioară!

Numai pădurea ce mărginea poiana mai vuia tainic și doar cate o pală rătăcită de vant mai matura poiana largă de-a latul. Era intuneric. Nu se mai mișca nimic, nu se mai auzea nimic. În compania vantului care venea în reprize, gemeau în unduiala lor fagii si molizii. In buza pădurii începea jocul umbrelor. Afară mai trosnea din cand in cand cate un fag, la cate o rafală mai puternica. Ca și vântul, cate feluri de arbori sunt, atatea glasuri au. Si pe deasupra și urletele hulpavilor lupi care s-au pornit, din nou, intr-un spectacol nocturn.

Vântul este un oaspete mereu oropsit!

Tihnei din stână îi era potrivnică învolburarea de afară. Dar, în singurătatea muntelui, în peisajul mirific cu tablouri arămii, ancestralul ritual de dragoste al cerbilor pare un vis fără pereche, care parcă nu doreai sa se mai sfârșească. Irepetabil poate, tandem de boncăluit de cerb cu urlete de lupi. Cine știe daca voi mai trăi vreodata asa ceva !

Sacii de dormit au fost deschiși și am intrat fiecare la culcare. Vorbele s-au stins odată cu focul din vatra veche care s-a mistuit lent. Sub spuza cenusei dispareau si ultimele licariri ale jarului jucaus.

Ganduri și planuri. Apoi reflecții înainte de somnul linistitor. Cred că iadul este ceva ce purtam după noi tot timpul, nu vreo destinație terifiantă unde naivii cred ca se ajunge. Dar paradisul este aici pe pământ, cuprins într-o stare, într-o alchimie a momentului. Dupa ce am căutat ani în șir fara să găsim, se întâmplă sa găsim fără să căutam. Un sentiment de multumire absolută greu de atins în alte imprejurari.

Ziua și-a consumat toate actele, la fel și seara, iar noaptea, usor, se dezvăluie hotarul umbrelor. A fost o zi binecuvantată cand drumurile vieții s-au impletit cu glasurile din catedrala padurii. Iar zorii diminetii vor aduce speranța revederii cerbului meu …

Sic transit gloria mundi.

Radu V.Mija

fotograf: dr. Felix Bogdan Dragomir
fotograf: Radu V. Mija
CategoriesEcouri în timp by

După șapte decenii

S-au implinit deja câteva decenii de la data suprimării de către cenzura comunistă a revistei ,,Carpații”(1933-1947 ), revistă reprezentativă a vânătorilor din Ardeal, cea mai iubită publicație de vânătoare din toate timpurile. Un adevărat etalon de profesionalism, insuflat de reputatul scriitor Ionel Pop, cel care a impus o nouă dimensiune literaturii de inspirație cinegetică. Dacă se poate vorbi despre o maturitate, corelată cu consolidarea activității vânătorești, mai ales sub aspectul său cultural, cei 15 ani de apariție glorioasă a ,,Carpaților” confirmă pe deplin afirmația mea.

Am extras niște pasaje interesante din ,,Biografia revistei -Carpatii- din Cluj” scrisă chiar de Ionel Pop la 26 aprilie 1977 :,,(…) Cum a luat fiinţă ,,Carpații” ? A fost un accident. Nu ma gândeam nici pe departe sa scot o asemenea revistă. Timpul și puterea mea de lucru erau foarte angajate de biroul meu de avocat, mai aveam si preocupări politice, mai eram si deputat, mai scriam destul de des în ziarele ,,Patria” și ,,România noua”, și în multe altele. Si apoi răstimpurile de hoinăreli vânătorești… Dar pacostea vine pe capul omului năpraznic, pe neașteptate. Si omul își face pozna într-un moment de uitare de sine. Iată acest moment:

Eram de mai mulți ani membru in ,,Consiliul superior al vânătoarei”, de pe lângă Ministerul Agriculturii. La 2-3 luni țineam ședințe, în București. Un permanent obiect de discuție era situația proastă a revistei ,,Revista Vânătorilor”. De fapt era foarte anemică, foarte slab alcătuită și fără conținut. Eterna motivare : ,,Nu avem colaboratori specialiști, vânătorii nu scriu, nu citesc și altele de acest fel”.

La începutul lunii noiembrie 1932 s-a ținut o asemenea ședință. Evident, situația revistei, la ordinea zilei. Comentariile, scuzele cele vechi. Concluzia : NU se poate face nimic !

Atunci, oarecum enervat de această eternă și sterilă discutie, ca la o inspirație de moment, m-am ridicat: ,,Domnilor, se poate face o bună revistă de vânătoare! Colaboratori pot sa fie găsiți, vânătorii pot fi încurajați să scrie, și, desigur, că o bună revistă de vânătoare ar fi și citită. Sunt convins de aceasta… Iată, eu angajez să scot, la Cluj, o revistă de vânătoare bună, cu colaboratori buni și cu cititori!”

În clipa urmîtoare m-am speriat de cele ce am grăit. Era un angajament. Nu-l mai puteam retracta, mai ales văzând zâmbetele de neîncredere ale colegilor mei, toți vânători vechi, oameni cu situații înalte.

Am plecat la Cluj, împovărat cu o îndatorire de onoare. Ce voi știi face oare? De scris nu-mi era teama. Incă de pe când eram student am început să scriu, și gazetărește și vânătorește și literar. Însă nu aveam nici o experiență în ce privește munca de redacţie într-o publicație periodică, și mai puțin în probleme de administrație. Eram conștient că va trebui să scot din buzunar sume însemnate, iar în situația mea de atunci puteam să fac față,-profesiunea de avocat îmi dădea satisfacție.

În tren, spre casă, am inceput să mă gândesc la organizarea revistei. Titlul mi-a sărit deodată în ochi: ,,CARPAȚII”. (…)

Colaboratori de elită au scris articole memorabile în paginile ,,Carpaților”. In special din Transilvania si Bucovina, acolo unde vânătoarea era la un nivel avansat față de cea din vechiul regat. De la C. Rosetti-Bălănescu (București), Ion Agârbiceanu, Col. August von Spiess (Sibiu), Maiorul R. Schnyder-Schneider(Brașov), Prof. Dragoș Navrea (Brașov), ing. N. Goția (Brașov), ing. P. Goanța (Caransebeș), ing. Julius Frolich(Reghin), ing. P. Janosi (Sebeș), Prof. Oscar Iacobi (Bistrița), ing. Richard Iacobi(Brașov), ing. Otto Witting (Brașov), ing. Emil Witting (Sibiu),prof. Dionisie Linția(Timișoara),Prof. A. Lupeanu-Melin (Blaj), dr. J. Kemeny (Brancovenesti-Mures), Col. V. Mancaș (Sibiu), Prof. E. Botezat (Cernăuți), Dr. I.Philipowicz ( Cernăuți-Sibiu), Gavril Olteanu (Reghin), Leon Proca (Sibiu), Dr. Ioan ,,Bibi” Popescu (Reghin), C.A.V. Popescu ( Făget ), Petru A. Popovici (Brașov),Hans Rampelt ( Mediaș), ing. H. Rezzori (Cernăuți), Dr.Ieronim Stoichiță (Sibiu), I. Suceava (Toplița), E. Schnell (Brașov), Dr. A. Szalay (Sibiu), M. Moșandrei (Câmpulung Muscel), ing. Aurel Comșa (Făgăras-Bucuresti), Al. I Brătescu- Voinești, Demostene Botez, Simion Vulcu, Al. Cazaban, ing. Marin Ciortea(Mediaș), cons.Gheorghe Nedici (București), Dr. V. Negrilă (Brașov), N. Săulescu (București), Prof. G.D. Vasiliu (București), Max Teban (Tg.Mureș), s.a. .

Sunt doar câteva nume din multele care au asigurat galeria, calitatea și prestigiul ,,Carpaților”. Textele tipărite erau alese cu multă exigență. Prin articolele din paginile revistei, ilustrate cu multă finețe de picturile unor artiști consacrați din arta vânătorească germană, scriitorul Ionel Pop a încercat, într-o manieră nostalgică, atingerea sensibilității cititorilor. Revista ,,Carpații” a fost clădită, trainic, după modelul publicației germane ,,Der deutsche jager”.

(…),,Huber, unul dintre proprietarii tipografiei ,,Cartea Românească”din orașul Cluj, era vânător. Acest aspect s-a oglindit în forma revistei : ,, In primul rând, el a pus toata măiestria lui și mai ales multă ambiție si mult suflet, ca revista noastră sa iasă in condițiile tehnice cele mai bune posibile.”

(…),,A căzut trăsnetul dictatului de la Viena. Am plecat la Sibiu. ,,Carpații” trebuia să apară în continuare. Am mers la vestita, vechea tipografie săsească ,,Krafft-Drottlef”. M-au primit cu neîncredere. <<Refugiat…ziarist…rău plătitor>>.(…) Nu a fost ușor. Astfel au apărut numerele din septembrie 1940 până în martie 1941 la acea tipografie dominată de sași. In martie 1941, mare surpriză și bucurie. Huber reușit să-și aducă tipografia la Sibiu.De acum s-a sudat vechea legătură. ,,Carpații” apăreau la ,,Cartea Românească” din Sibiu. La începutul lui 1945 această tipografie a revenit la Cluj și a început de la numărul IV. 1945. Conform unei obligațiuni legale, începând cu numărul din ianuarie 1937, a trebuit sa apară –Ionel Pop- ca proprietar, director și editor al revistei. Apoi, de pe frontispiciul numărului de noiembrie 1947 a dispărut numele meu, l-a șters cenzura, ca cel al unei ,,persona non grata”.

(…) Rând pe rând, s-au tors fire între revistă și cititorii ei. Astfel s-a putut înjgheba și apoi întări un fel de ,,familie” a ,,Carpaților”. Numărul abonaților la început a fost modest, vreo 6-700, înmulțindu-se apoi in ritm viu. S-a ajuns la 8000 abonați plătitori. Se tipăreau cam 10 000 exemplare, plusul pentru vânzările cu numărul, pentru multele gratuități-colaboratori, licee-,pentru schimburi,etc.(…)

Intr-un dulap din biroul meu s-a îngrămădit ,,arhiva” revistei, cu mii de scrisori de la abonați, cititori, colaboratori. Puvoaiele soartei le-au maturat in vreun gunoi, ca și tezaurul de manuscrise ce urmau sa fie publicate. Numărul 1 din 1948 a fost alcătuit, tipărit în pagini și dus la cenzura. Prin 10 ianuarie 1948 am primit o bucată de hârtie de la oficiul de cenzură. Eram încunoștințat că revista ,,Carpații” a fost suprimată. Mărturisesc că am avut o strângere de inimă. Apoi m-am liniștit. E mai bine așa! N-a murit de inaniție sau de vreo boală urâtă. A murit in picioare.”

Iată cât de sublim încheia dr. Gabriel Cheroiu capitolul -Fenomenul ,,Carpații” – din primul volum al vastei și valoroasei sale lucrări ,,O istorie a literaturii cinegetice române”, apărută in anul 2003 : (…),,Indiscutabil, ,,Carpații” a fost nu atât o revistă, cât un fenomen, o formă insolită de romantism. Independentă și obiectivă, afabilă și totodată intransigentă, publicația a fost citită cu plăcere de contemporani și degustată cu nostalgie de urmași”.

Peste ani, imediat după falsa și aparenta ,,eliberare” de sub jugul comunist, niște oameni inimoși, în frunte cu ing. silvic Paul Decei, au avut o tentativa ambițioasă dar utopică, de a reînvia ,,Carpații”. Astfel, în anul 1991, regretatul ing. Paul Decei a lansat primul număr al revistei noi ,,Carpații”. In ciuda faptului că acest prim număr a fost ilustrat în totalitate de către experimentatul silvicultor, precum și al materialelor scrise de specialiștii veterani (Prof. V.Cotta, Dr. Dimitrie Radu, Dr. Horia Almășan, ing. N. Străvoiu, N.Cristoveanu), impactul către cititori a fost unul redus.

La acea vreme, venerabilul C. Roseti-Bălănescu, care încă mai trăia, nu era de acord cu proiectul reapariției ,,Carpaților”. Iată ce mărturisea chiar el în primul dar și ultimul număr al ,,Carpaților” (nr. 1, mai 1991, pag. 4) :,, acest titlu de revistă trebuie sa rămână neatins, neîmprumutat, monopol al acestei reviste și al regretatului ei creator, care reprezintă în istoria vânătoarei noastre o adevărată epocă ”.

A doua încercare post-decembristă de a readuce la viață ,,Carpații” a avut loc în toamna anului 2004. Îmi amintesc cu câtă emoție am cumpărat acest nou număr, o surpriză plăcută pentru mine, de la un chioșc de ziare din centrul orașului Brașov. Citind materialele din cuprinsul ei am crezut și m-am amăgit pe moment, sperând că ceva benefic s-a produs in universul cinegetic de pe plaiurile mioritice. Peste putină vreme mi-am dat seama că fusesem naiv să cred așa ceva.

Noua revistă a fost editată de către Dl. Vasile Dobrin și a fost mai mult decât un simplu experiment. A apărut sub ciclul a 12 numere, ultimul văzând cerneala tiparului în luna martie 2006. Apoi și această zvâcnire s-a stins. Chiar dacă proiectul a fost inițiat din diverse motive de ordin financiar, eu cred că a reprezentat un aport benefic in lumea culturală vânătorească. Multe materiale, scrise de profesioniștii de atunci (specialiști, publiciști și scriitori), au rămas dovezi ale concepțiilor de acum un deceniu, ale tendințelor și ale speranțelor care se propagau în tagma împătimiților întru Hubertus. Este scuzabilă chiar și apariția în paginile revistei ale unor diletanți, silvicultori oportuniști din silvo-cinegetica românească.

Primus inter pares, Ionel Pop, corifeul fără pereche al spiritului ,,Carpaților”, în memoria și sufletelor vânătorilor, va dăinui multa vreme de acum înainte!

Sper ca prin prezentarea și promovarea cât mai corectă și responsabilă a vânătorii, cu toate laturile ei, în special cele culturale, se desăvârșește cultura vânătorească, cam șubredă la noi. Imaginea vânătorului român a fost denaturată, în mare măsură, chiar de el însuşi . Si cel mai intens, în ultimul deceniu, cu invazia spațiului online și propagarea de texte mediocre și de fotografii lipsite de decentă și etică vânătorească. Efectul vizual a fost unul extins și a adus atingere multor retine sensibile .

A-ti depăși condiția de simplu pușcaș cu țidula de ,,vânător” este o cerință actuală, în ton cu mersul vremurilor. Depinde de fiecare cum și ce va alege. Cum îl va îndemna rațiunea și cum se vor controla tentațiile și pornirile primare.

Potrivit cred că este, în încheiere, să ofer cititorilor un scurt fragment, de acum mai bine de un secol, scris de N.N. Herjeu , apărut în ,,Farmecul vânătoarei ” în anul 1912 :

,,De sigur că, între alte multe frumuseți și minunății pe lumea asta, vânătoarea nu e cea de pe urmă. O pasiune, care ca toate pasiunile, te cucerește, te subjugă; o pasiune puternică , care deschide noui orizonturi sufletului; care încântă ca o melodie și desfătează ca o pictură. Plină de poezia primitivă și de măreția elementară a naturii, viața de vânător primește simțirea cu fiecare zi și o înalță în fiece clipa, agățând-o de dantelăria fantastică a unei veșnice surprize, a unei necontenite așteptări”

Radu V. Mija