Poate nu intamplator, se zice ca muntele daruieste o parte din nemurirea lui celor care i-au strabatut cu smerenie potecile, i-au cautat tainele si si-au umplut sufletele cu pretioase clipe de multumire si incantare.
Lumea vanatoreasca din Romania a pierdut multi oameni valorosi, spirite care si-au dedicat intreaga viata in slujba muntelui, padurii si vietii salbatice. Este regretabil ca in locul lor nu au aparut demni urmasi, din generatiile prezentului, este ingrijorator ca inca acest popor nu a gasit caile cele mai onorabile de conservare a memoriei celor care au oferit tributuri insemnate in cunoasterea intimitatii vietii salbatice, a locurilor, celor care au sacrificat mai mult decat viata lor in munca depusa in spatiul silvestru.
In Romania post decembrista deja oportunismul a devenit amprenta nationala si asta raportat la tot ce se poate: unii au cautat avantaje politice, altii profituri materiale, iar cei mai hulpavi, din ambele cât se poate de mult.
Impotriva padurilor si a vietatilor ei s-a produs un jaf generalizat, brutal chiar, ca pe timpul navalirii tatarilor pardalnici. Un ,,modus operandi” bine ales, care a lucrat si s-a propagat inteligent, subtil, „cumpărând” câtiva specialisti cu constiinţă profesională si civică lamentabilă, care au fost dispusi să elaboreze coduri silvice si legi cinegetice, de altfel o legislatie la limita, tulbure, care îi protejează de rigorile legii pe cei care savarsesc tot felul de abuzuri.
Asa cum apreciază cei mai avizati specialisti în materie, din pleiada oamenilor consacrati în sectorul cinegetic, personalitatea si memoria lui Norberth Theil s-a impus printr-o tinuta de un ridicat profesionalism, sobrietate, echilibru si tenacitate, el fiind implicat în gestionarea, timp de aproape jumătate de secol, a pădurilor si vietii sălbatice din muntii din sudul Transilvaniei.
Norberth Theil s-a nascut in secularul oras de pe Tarnava Mare, Medias, la 28 iunie 1930. Dupa ce paraseste orasul natal, la terminarea studiilor, acesta se stabileste in zona orasului Fagaras, regiune cu puternice traditii vanatoresti, vestita de secole prin varietatea si vigoarea vanatului existent in muntii Fagaras.
Intre anii 1957 pana in anul 1993 activeaza ca tehnician principal la Ocolul Silvic Arpas, avand intre atributiile de serviciu paza si protectia vanatului in zona vailor Sambata, Vistea Mare, Ucea Mare, Ucisoara, Arpasu Mare, Arpasel, Balea, Valea Doamnei, Laita, Avrig.
A fost printre cei care, cu un spirit de mare vizionar, au contribuit din plin la colonizarea marmotei in caldarile alpine ale Fagarasilor.
Cerintele vremurilor aferente ,,Epocii de aur ” i-au impus organizarea de vanatori oficiale pentru liderii comunisti ai perioadei. Astfel, el a condus la vanatoare oameni politici ca Nicolae Ceausescu, Ion Gheorgeh Maurer, Gheorghe Apostol, Vasile Patilinet, Iosif Banc, I. Verdet, s.a. .
A fost indragit de personalitatii ale acelor vremuri din sfera cinegeticii autohtone si nu numai, specialisti ca dr. docent Horia Almasan, ing. Paul Decei, ing.Aurelian Neacsu, Bujor Almasan, Aristide Stavros, ing. Tudor Daneti, ing. Lucian Dinca, Alexandru Satmari si multi altii.
Trofeele sale, obtinute cu multa maiestrie, au fost elemente de mandrie nationala la majoritatea expozitiilor cinegetice din perioada ultimei jumatati de secol. A dobandit multe medalii si distinctii cinegetice, peste 30 de medalii de aur, 10 de argint si 3 de bronz la speciile capra neagra, urs , cerb nobil, mistret, lup, ras, caprior.
Sub coordonarea lui directa, cu o acribie si exigenta tipic germana, d-ul Theil a contribuit la construirea a doua pastravarii (Dejani si Laita), dar si a caselor de vanatoare Arpasel, Zanoaga, Arpasul Mare si Albota.
Meritele muncii sale au fost pe deplin recunoscute de sistemul aflat atunci la carma tarii, care i-a oferit distinctia de ,,Ordinul Muncii, clasa a 3 -a ,, o valoroasa recunoastere pentru acea vreme!
Ultima vanatoare pe care a organizat-o pentru supremul conducator al perioadei comuniste, a fost in toamna anului 1989, pe 24 octombrie, vanatoare la capra neagra. Atunci s-au impuscat 20 de exemplare, de toate sexele si varstele. Un macel, in ton cu preferintele lui Ceausescu, o metoda de vanatoare condamnabila ( pentru ca s-a folosit gona de impingere a caprelor negre catre pustile puse in standuri bine alese), dar impusa si in concordanta cu setea maladiva a dictatorului de a avea un tablou cat mai abundent de vietati ucise.
Dupa pensionarea sa, dupa anul 1989, Herr N. Theil isi traieste viata discret in orasul Victoria , dar si periodic in Germania, prin vizitele facute la cei doi baieti ai sai.
Unul dintre fii sai, Norberth, duce mai departe pasiunea mostenita de la parintele sau, fiind si el un destoinic vanator alpin. De altfel, Theil Jr. este si un reputat crescator de porumbei, activitate care i-a adus multe distinctii si premii.
Norberth Theil a murit in primavara anului 2011, pe 9 martie si a fost ingropat la poalele muntilor Fagaras in cimitirul orasului Victoria. A lasat celor apropiati o ultima dorinta inca din timpul vietii sale, atunci cand o sa moara, sa fie ingropat aproape de muntii lui dragi, Alpii Transilvaniei.
Norberth Theil a fost si ramane unul dintre cei care o jumatate de secol si-a dedicat viata profesionala dar si personala slujbei de silvicultor, un nume care are conotatii incontestabile pentru profesionalism si seriozitate in domeniul silviculturii si cinegeticii romanesti. Domnia sa face cinste generatiilor trecute, celor prezente si celor viitoare prin puterea exemplului oferit in atatea decenii!
In incheiere redau o povestire narata chiar de catre regretatul N.Theil, despre o vanatoare de urs in muntii Fagarasului:
,, (..) Trebuia sa luam masuri si sa impuscam ursii care faceau daune enorme la ciobanii din Valea Doamnei, din valea Laita ai regiunii Arpasu mare.Veneau noaptea la oi si luau cate 3 -4 exemplare. In Vistea Mare venea un urs imens cu o blana frumoasa inchisa la culoare ( cum ziceau ciobanii ,,al mare negru” ), un urs cu foarte mult curaj. Si la ursi, ca si la oameni, unii au mai mult curaj decat altii, unii au caractere diferite in raport cu altii.
Ursul acesta negru venea la cateva nopti diferenta si dadea atacul in oile gospodarului Borzea care era originar din Vistea de Sus.Borzea Gheorghe era instarit, avea peste 2000 de oi, 5 magari si 3 ciobani cu simbrie tocmiti sa pazeasca oile. Borzea a venit sa faca plangere privind pagubele ursului, la Ocolul silvic si zice:
– D-le Theil avem un urs ,,al negru ” care vine si ne omoara oile, in special sus la sterpe, in golul alpin. Ciobanii acolo sus traiesc in bordeie, mieii, oile cu lapte si manzarile sunt la stana mai jos, la limita padurii. Sunt speriati, domnule !
Sus, in golul de munte, ciobanii traiesc in bordeie, care sunt niste constructii facute din bolovani de piatra, asezati unul peste altul, acoperite cu sindrila, o incapere destul de mica, acolo fac si de mancare. !(Bordei, areapa , staneica sunt expresii ciobanesti regionale din muntii Fagarasului.)
Promit lui nea Borzea ca dupa masa o sa urc, impreuna cu doi padurari sa vedem cum stau lucrurile si sa incercam sa impuscam ursul naravit la carne.
Anual primeam de la minister de la Bucuresti trei autorizatii pentru a impusca ursii carnivori care faceau pagube in zona pe care o administram eu. Evident era vorba si de septelul regimului trecut (oi multe, vaci multe, porci multi ), considerat parte din avutia nationala, asadar de maxim interes.
Asa ca m-am pregatit sa plecam catre stana lui Nea Borzea, cu cojoace in caruta, cu tot calabalacul, provizii, toate necesare pentru cateva zile in care trebuia sa impuscam ursul in cauza. De la poalele muntelui am incarcat bagajele noastre pe 5 magari si in vreo 5 ore jumate am fost la locul stabilit. Acolo am descarcat ce era pe magari si am pus bagaje pe doar doi magari necesari ca sa ne ajute urcusului spre golul alpin, la bordeiele sterpelor, acolo unde ursul isi facea aparitia periodic.
La caderea noptii am ajuns la bordeie. Acolo, responsabil la oi, era Nea ionica din Corbeni,venit de dincolo de munte, din judetul Arges.
Acesta ne intampina: – Buna domnilor, bine ati venit, in noaptea asta o sa ne luptam cu ursul !
Ii zic eu:- Ionica nu ti-e frica de urs?!!.
- – Mie sa- mi fie frica !, eu sunt muntean, uite aici ,,frica” , maciuca, cu asta ma lupt cu ursii!
Un bat de 4 cm diametru, din lemn tare de corn , cel mai tare corn din muntii nostri. Ia uitati, este lemn de corn, il usuc, pe urma il ard ( il calesc )pe carbune, iau cutitul si-l sculptez. In capul lemnului se pune o bucata de teava de otel, cand lovesc ursul sa-l doara, asta-i arma mea.
-Mai Ionica,… sigur?
-Sigur domnu Theil!
Buuuuunnnn,…discutam noi la bodei treburile astea si planul de actiune. Noi aveam 3 arme de foc. Era cu mine padurarul gheorghe Codrea din Dragus si tehnicianul Uwe din Arpas, colegul meu.
Ne-am impartit in trei parti, fiecare din noi trebuia sa dormim in ,,areapa”, la marginea oilor care se aciuiasera aproape de bordei. Langa noi erau si cainii ciobanilor. Nea Borzea avea caini buni, o catelusa batrana foarte buna, care simtea ursul de la 2-300 de metrii.
Ursul nostru nu statea in Vistea Mare. El trecea creasta muntelui din vechiul regat acolo unde era padure mai intinsa si avea adapost mai bun.
De altfel majoritatea ursilor care frecventau zona ardeleana aveau refugiu in padurile din partea cealalta a muntelui, in partea judetului Arges.
Sub creasta unde era bordeiul de sterpe, ursul venea pe la ora 22- 23, iar cateaua Vidra il simtea de la cateva sute de metri si dadea glas, ham ham ham.
I-am spus ciobanului Ionica, care era langa mine, cum vom proceda. Cand ii spun eu sa aprinda lanterna ca sa pot sa trag un foc bun catre urs, doar atunci, la comanda mea, sa o aprinda.
Se lasase o noapte intunecoasa si mai mult decat atat incepuse sa si ploua, asa mocaneste, marunt, cu picuri care iti intrau pana la piele.
Aveam o carabina Mannlicher Schonauer cu luneta, calibrul 6,5×54 M.S. . Si ceilalti doi colegi aveau arme bune la ei.
Dupa ceva vreme, ploaia s-a mai domolit, apoi a incetat.
Am auzit semnalul dat de cateaua Vidra care a inceput sa latre semn ca ursul dadea tarcoale oilor. Pupilele ochilor ursului sunt facute sa vada noaptea, ca si la lupi sau la bufnite.
Atent la zgomotele din jur observ ca Ionica disparuse de langa mine. Tocmai voiam sa ii spun sa aprinda lanterna sa vad daca pot trage spre directia ursului pe care l-am reperat la vreo 50-60 de metri pe panta versantului.
Atunci aud in stanga mea : Auleuuuuuu,…ma omoara , ajutor !
Deduc repede ,…Ionica de frica a pus cojocul pe el si s-a retras langa bordei.Ursul a trecut pe langa bordei, a vazut cojocul facut din piele de oaie, si a atacat crezand ca Ionica este oaie.
Cu ghearele sale lungi ( de 6-7 cm ) i-a cauzat rani destul de serioase lui Ionica in zona coastelor si in zona dorsala, a feselor. Ionica era lesinat jos. Lanterna ii zburase din mana, el insusi fusese azvarlit cativa metri de catre urs.
Nu aud nici o impuscatura din locurile unde erau plasati cei doi colegi ai mei .
Ursul si-a luat dijma muntelui, un berbecut gras si dus a fost. Totul s-a intamplat in jurul orei 3 dimineata.
Il vad pe Ionica sub efectul spaimei cazut jos. Ii desfac camasa, ii dau pantalonii jos si vad ca este ranit destul de tare. Ma temeam de infectia ce putea fi cauzata de ghearele ursului, gheare pline de tot felul de microbi. Am luat o decizie rapida, am pus rachiu pe ranile lui Ionica si repede, catre orasul Victoria. In 5-6 ore putea ajunge la spitalul din oras. L-am bandajat cum m-am priceput cu cateva carpe si l-am trimis impreuna cu el pe padurarul Codrea. Transportul ranitului s-a facut pe un magar.
Dupa ce au plecat, stateam si ascultam cum latra cateaua Vidra si alti caini sus in coasta. Latrau aprig la ceva….
…acolo era ceva !!!
Ma gandeam ca ursul s-a oprit sa manance din berbecul ucis dar, cum era inca noapte neagra, nu am avut tragere sa urc sa vad ce este. Am asteptat sa se crape de ziua. Ramas numai cu celalalt coleg, cu binoclurile ne uitam deasupra bordeiului de sterpe, acolo se vedea un paraias care curgea la vale .
Uitandu-ne mai bine am vazut si ursul . El era pe starv si manca din corp, rupand bucati mari. Daca nu interveneam noi probabil ca statea acolo si manca pana termina carcasa de berbec. Avea un curaj foarte ciudat acest exemplar de urs . Nici nu se sinchisea de cainii din jurul sau care il intaratau, el se dadea dupa caini mimand atacuri scurte, apoi mergea si la paraias si isi potolea setea . Dupa atata efort si de energie si dupa hrana ingerata era normal sa caute apa.
Am decis sa incerc sa ma apropiu, mai ales ca terenul imi era favorabil prin prezenta unor tufe de afini. Atentia ursului era distrasa de prada sa, de cainii care il agasau, asa ca am stiut ca aveam sanse sa ma apropiu de el.
Singur, m-am apropiat discret, silentios, astfel incat am ajuns la doar 50 de metri de urs. Vantul era bun si nu m-a simtit.
Atunci am putut vedea ca este un urs masiv, un urs care trebuia impuscat bine caci altfel, la distanta la care eram de el, cu siguranta m-ar fi atacat.
Mi am proptit arma pe o stanca, am tras piedica si m-am pregatit sa pot trage un foc mortal, daca ursul se intorcea si imi oferea o pozitie buna a toracelui (blattschuss).
Cum s-a intors ursul, am si tras. O lovitura buna, o impuscatura care a facut sa rasune valea .
Ursul marcase lovitura si se rostogoslise in toata imensitatea lui catre bodeiul de sterpe. Ma uit cu atentie. Ursul era inert, moartea ii cuprinse trupul.
Ma apropiu de el. Chem si pe colegul meu sa vada lesul. Urs mare, cu o culoare a blanii tare frumoasa. Acum incepea adevarata munca, jupuitul blanii. Pe atunci carnea nu se manca, ea nu primea atentia care o primeste in prezent.
Ne -am apucat de jupuit ursul, s-au adunat si ciobanii care au facut un balmos cu branza delicios.
Dupa masa am pus pielea ursului pe un magar, frumos impaturita si am decis sa coboram.
La intoarcere nea Borzea m-a imbratisat si mi-a multumit .
– Domnule Theil ursul asta mi am mancat pana acum aproape 80 de oi, dumneata m-ai scapat de o mare problema.
Citesc multumirea in ochii ciobanului.
Ajuns la ocol pregatesc blana acestui urs capital spre a fi trimisa la Bucuresti, la minister caci asa erau ordinele atunci.
Imi parea tare rau ca am rapit muntelui un asemenea monument de forta si salbaticie.”
(…)
Radu V. Mija