Doresc să aduc „mulțumiri” doamnei ministru al Mediului, Apelor și Pădurilor, Diana Buzoianu, pentru ,,activitatea benefica”, în ceea ce privește gestionarea durabilă a faunei cinegetice din România.
Încă de la începutul mandatului dansei, lucrurile au pornit într-o direcție discutabilă, în condițiile în care un ONG a reușit să obțină oprirea vânătorii la specia căprior, pentru exemplarele de trofeu, femele și tineret de selecție. Mai mult decât atât, în prezent se amână fara nici o justificare semnarea ordinului privind aprobarea cotelor pentru această specie.
Spun fara nici o justificare, deoarece aceste cote de recolta au fost propuse in urma unor lucrari si studii de evaluare , care au la baza metode aprobate prin Ordin al Ministerului Mediului Apelor si Padurilor, studii de evaluare facute de catre toti gestionarii din tara, pe cheltuiala si cu logistica lor sub supravegherea celor din Minister.
Aceste decizii luate sub imperioul emotiilor si sub presiunea ONG-urilor ,, ecoteroriste “nu fac decât să genereze dezechilibre majore și sa aduca prejudicii serioase faunei .
Lipsa unei intervenții clare și asumate riscă să afecteze gestionarea durabilă a populațiilor de animale și să creeze probleme pe termen lung în teren.
Aceste inacțiuni, precum și neaplicarea măsurilor de management cinegetic, indiferent de specie, nu fac decât să amplifice dezechilibrele ecologice, să genereze probleme în structura populațiilor, sa duca la degenerarea speciilor și să crească riscul apariției epizootiilor.
În același timp, lipsa selecției conduce inevitabil la fenomene ireversibile cu efecte negative asupra sănătății, calitatii și viabilității speciilor.
În condițiile în care nu se înțelege impactul acestor măsuri, consecințele dezastruoase vor fi ireversbile si resimțite direct în ecosistem și în activitatea celor implicați în gestionarea fondurilor cinegetice.
Mai mult decât atât, este absolut necesar ca deciziile privind gestionarea faunei să fie fundamentate pe realitățile din teren și pe expertiza specialiștilor, nu pe presiuni sau percepții superficiale sub impactul emotiilor. În lipsa unei abordări responsabile și echilibrate, riscul este ca aceste politici să producă efecte ireversibile asupra biodiversității și echilibrului natural.
Solicit, pe această cale, o reconsiderare urgentă a acestor măsuri neprofesioniste și asumarea unui dialog real cu toți factorii implicați în gestionarea durabilă a faunei cinegetice.
După ce, pe 10 martie, stoluri imense de gârlițe au curs parcă fără încetare, sub pavăza nopții, în drumul lor către baștina taigalei siberiene, s-au ivit primele semne că se urnesc din cartierele lor de iernare dinspre miazăzi și sitarii. Discreția felului lor de a fi se manifestă și pe timpul migrației, astfel încât, dacă vrei să le descoperi prezența, trebuie ori să tatonezi zilnic locurile tradiționale de escală sau de cuibărit ale acestor păsări misterioase ori să beneficiezi constant de informații proaspete din teren.
Gălăgioase, gâștele, în survolul lor la sute de metri înălțime, se fac ușor remarcate de urechea obișnuită cu modul lor de a comunica fără încetare cu partenerele de stol, în structura căruia își schimbă ritmic poziția pe timpul zborului, cele obosite, din vârful formației, fiind înlocuite de altele, din coada plutonului, beneficiare ale dislocării aerului de către vârfurile de lance. Organizarea lor este exemplară. Iar modul gregar de viață nu face decât să le consolideze solidaritatea. Renumitul etolog Konrad Lorenz le datorează premiul Nobel, după decenii de studiu asiduu al comportamentului anseridelor.
Și contingentele sitarilor în flux și reflux sezonier se deplasează pe întuneric, dar în liniște. De fapt, ei nici nu excelează prin emiterea de sunete remarcabile cu ușurință. Înainte de toate, sitarii se recomandă prin lipsă de stridență: penajul marmorat în culori stinse îi face de nevăzut în frunzișul veșted, zborul catifelat, silențios, pare că îi dizolvă în umbrele crepusculului, glasul li se confundă cu murmurul pădurii.
Poate că și de aceea, cei pasionați de vânarea sitarilor se constituie într-o veritabilă castă în sânul breslei noastre, unde mulți au aninat numai întâmplător la ciochinar câte o pasăre cu plisc lung, despre care nu știau decât că e comestibilă. Pentru un „sitărar” autentic, câteva astfel de trofee adjudecate la capătul unei zile extenuante dar savuroase atât pentru vânător, cât și pentru câinele scotocitor, reprezintă un palmares neprețuit.
E adevărat că vânătoarea de primăvară „la dibuit” sau „la picior” poate suscita reproșuri, pădurea fremătând atunci de viața a cărei primă condiție de manifestare este liniștea. Atunci, sunt stârniți și sitarii, deopotrivă masculi și femele. În amurg însă, „la pândă”, în anumite poieni, cad în foc doar cocoși. Găinile adastă în locuri deschise, vizibile, pe sol, răsfirându-și penele alburii ale cozii, pentru a-și atrage pețitorii. Acest așa-numit „joc de seară” putea fi păstrat ca prilej de vânătoare, ca singură metodă admisă și în alte țări pentru luna martie, în scurtele escale ale sitarilor în drumul lor către miazănoapte. Odată cu scurtarea sezonului până la finele lui februarie, se împuținează și mica familie a sitărarilor autohtoni, în vreme ce jur-împrejurul nostru pasionații acestei păsări se bucură în continuare de farmecul tradiționalei așteptări a zburătoarelor venite, în valuri, dinspre sud.
În Bucovina, locurile de cuibărit ale sitarilor corespund cu arealul cocoșilor-de-munte. Nu am găsit cuib, dar am văzut câteva fotografii cu câte patru pui de sitar surprinși la peste o mie de metri altitudine, în covățica natală, mascată în subarboretul de lângă afinișurile din coasta vechilor locuri de bătaie ale gotcanilor de sub Feredeu. Pe acolo, în Corhana, în Bâtca-Mare și în Bâtca-Mică, sunt și culoarele de zbor păstrate din vechime de sitarii din zonă.
De primăvara până toamna, dacă ai răbdare și aștepți pe un creștet de obcină căderea serii, deslușești în lumina scăzută zborul molatic, de liliac, al câte unui sitar. Când și când, ciudatul punct alunecând pe cer ca și când ar despica o pânză sinilie își marchează traseul pe boltă cu câte un sunet grav, aproape nefiresc, dar inconfundabil. I se spune „corăit”.
În antiteză, dacă manifestările sonore ale cocoșului-de-munte din timpul ritualului nupțial sunt disproporționat de discrete față de impetuoasa etalare a gotcanului înfoiat, plin de arțag, delicatul sitar își face remarcată insesizabila trecere în zbor printr-o salbă de silabe aspre, asemenea celor ale corbului, oarecum.
Sub imperiul acestui spectacol vernal, rămânem cu amintirea uluitoarelor partide din scăpătat de Mărțișor, pe meleaguri prahovene, când încununam ziua de vânătoare la sitari cu o salată zdravănă de leurdă, compactată cu telemea de oaie, felii de roșii, ouă fierte date pe răzătoare, suc de lămâie și un strop de ulei. Sitarii erau doar pretext al unor întâlniri de neuitat.
După ce, pe 10 martie, stoluri imense de gârlițe au curs parcă fără încetare, sub pavăza nopții, în drumul lor către baștina taigalei siberiene, s-au ivit primele semne că se urnesc din cartierele lor de iernare dinspre miazăzi și sitarii. Discreția felului lor de a fi se manifestă și pe timpul migrației, astfel încât, dacă vrei să le descoperi prezența, trebuie ori să tatonezi zilnic locurile tradiționale de escală sau de cuibărit ale acestor păsări misterioase ori să beneficiezi constant de informații proaspete din teren.
Gălăgioase, gâștele, în survolul lor la sute de metri înălțime, se fac ușor remarcate de urechea obișnuită cu modul lor de a comunica fără încetare cu partenerele de stol, în structura căruia își schimbă ritmic poziția pe timpul zborului, cele obosite, din vârful formației, fiind înlocuite de altele, din coada plutonului, beneficiare ale dislocării aerului de către vârfurile de lance. Organizarea lor este exemplară. Iar modul gregar de viață nu face decât să le consolideze solidaritatea. Renumitul etolog Konrad Lorenz le datorează premiul Nobel, după decenii de studiu asiduu al comportamentului anseridelor.
Și contingentele sitarilor în flux și reflux sezonier se deplasează pe întuneric, dar în liniște. De fapt, ei nici nu excelează prin emiterea de sunete remarcabile cu ușurință. Înainte de toate, sitarii se recomandă prin lipsă de stridență: penajul marmorat în culori stinse îi face de nevăzut în frunzișul veșted, zborul catifelat, silențios, pare că îi dizolvă în umbrele crepusculului, glasul li se confundă cu murmurul pădurii.
Poate că și de aceea, cei pasionați de vânarea sitarilor se constituie într-o veritabilă castă în sânul breslei noastre, unde mulți au aninat numai întâmplător la ciochinar câte o pasăre cu plisc lung, despre care nu știau decât că e comestibilă. Pentru un „sitărar” autentic, câteva astfel de trofee adjudecate la capătul unei zile extenuante dar savuroase atât pentru vânător, cât și pentru câinele scotocitor, reprezintă un palmares neprețuit.
E adevărat că vânătoarea de primăvară „la dibuit” sau „la picior” poate suscita reproșuri, pădurea fremătând atunci de viața a cărei primă condiție de manifestare este liniștea. Atunci, sunt stârniți și sitarii, deopotrivă masculi și femele. În amurg însă, „la pândă”, în anumite poieni, cad în foc doar cocoși. Găinile adastă în locuri deschise, vizibile, pe sol, răsfirându-și penele alburii ale cozii, pentru a-și atrage pețitorii. Acest așa-numit „joc de seară” putea fi păstrat ca prilej de vânătoare, ca singură metodă admisă și în alte țări pentru luna martie, în scurtele escale ale sitarilor în drumul lor către miazănoapte. Odată cu scurtarea sezonului până la finele lui februarie, se împuținează și mica familie a sitărarilor autohtoni, în vreme ce jur-împrejurul nostru pasionații acestei păsări se bucură în continuare de farmecul tradiționalei așteptări a zburătoarelor venite, în valuri, dinspre sud.
În Bucovina, locurile de cuibărit ale sitarilor corespund cu arealul cocoșilor-de-munte. Nu am găsit cuib, dar am văzut câteva fotografii cu câte patru pui de sitar surprinși la peste o mie de metri altitudine, în covățica natală, mascată în subarboretul de lângă afinișurile din coasta vechilor locuri de bătaie ale gotcanilor de sub Feredeu. Pe acolo, în Corhana, în Bâtca-Mare și în Bâtca-Mică, sunt și culoarele de zbor păstrate din vechime de sitarii din zonă.
De primăvara până toamna, dacă ai răbdare și aștepți pe un creștet de obcină căderea serii, deslușești în lumina scăzută zborul molatic, de liliac, al câte unui sitar. Când și când, ciudatul punct alunecând pe cer ca și când ar despica o pânză sinilie își marchează traseul pe boltă cu câte un sunet grav, aproape nefiresc, dar inconfundabil. I se spune „corăit”.
În antiteză, dacă manifestările sonore ale cocoșului-de-munte din timpul ritualului nupțial sunt disproporționat de discrete față de impetuoasa etalare a gotcanului înfoiat, plin de arțag, delicatul sitar își face remarcată insesizabila trecere în zbor printr-o salbă de silabe aspre, asemenea celor ale corbului, oarecum.
Sub imperiul acestui spectacol vernal, rămânem cu amintirea uluitoarelor partide din scăpătat de Mărțișor, pe meleaguri prahovene, când încununam ziua de vânătoare la sitari cu o salată zdravănă de leurdă, compactată cu telemea de oaie, felii de roșii, ouă fierte date pe răzătoare, suc de lămâie și un strop de ulei. Sitarii erau doar pretext al unor întâlniri de neuitat.
Chiar dacă, la noi, cocoșul-de-munte a devenit de câtăva vreme exclusiv podoabă faunistică, vânătorul realmente pasionat, mai cu seamă cel ce a gustat din deliciile spectacolelor memorabile ale naturii, nu va putea trece cu vederea, în preajma Sângeorzului, rotitul gotcanilor. Astăzi, fie și platonic din punct de vedere cinegetic, suișul în lumea nobilelor tetraonide face parte din ritualul vânătorului din Carpați, și nu numai al acestuia. Peste aproape o jumătate de an, același împătimit nu va lipsi nici de la boncăluitul cerbilor și de la logodna ieruncilor. Aici, oarecum în oglindă, fiorul cinegetic se apropie de cel halieutic, a cărui regulă sportivă, modernă, este „catch & release”. Atâta doar că locul puștii este luat de aparatul de fotografiat sau de propria memorie a retinei, după toate rigorile scenariului de când lumea (același dar, totuși, de fiecare dată altul) al trecerii, precum în basme, pe un alt tărâm.
O astfel de expediție în afundul culmilor înalte și împădurite preponderent cu molid sau brad impune respectarea unui minimum de reguli deja consacrate, dintre care buna condiție fizică este cea dintâi. Urmează cunoașterea terenului, pentru că, pe întuneric, ajungerea în preajma locului de rotit al păsărilor misterioase este imposibilă pentru un neofit. De regulă, călăuza e indispensabilă. În prima parte a traseului, poate fi utilizată lanterna, obligatoriu cu bătaie scurtă, la câțiva pași. Apoi, pe măsura apropierii de ținta călătoriei, singurele surse de lumină rămân stelele și, în cel mai bun caz (adică, sub cer senin), luna. Pentru a nu te poticni și pentru a ocoli obstacolele de tot felul, inclusiv arborii din cale, ghizi îți sunt instinctul și rutina străbaterii pădurii cu pante neașteptate, în beznă. Atunci, e ca și cum ai comuta, la volanul mașinii sau la manșa avionului pe „pilot automat”. În afară de văz, toate simțurile intră în funcțiune extrem de acut. Oricum, sunt complementare. În plus, pasul trebuie să devină tot mai elastic, iar călcătura moale, silențioasă. Gotcanii, care își petrec noaptea pe crengile înalte ale anumitor columne verzi din cuprinsul bătăii, aud teribil de bine. Nu mai vorbesc de vigilența găinilor…
Apoi urmează alegerea locului de ședere, în așteptarea primelor semne ale deșteptării din somn a păsărilor ce își succed partitura trilurilor matinale, până să se ajungă în punctul intrării în scenă a impetuoșilor cavaleri cu veșmânt tenebros. Cernitul mierloi pare că e vioara întâi. Urmează cintezele, sturzii, pițigușii, vreun sitar în trecere, codobaturile, codroșii. Uneori, plânge vreo ciocănitoare, în zbor vălurit.
Cocoșii îndrăznesc să se facă auziți mai târziu, în irizațiile aurorale ale crăpatului de ziuă. Precum cel al xilofonului, locul lor în orchestra pădurii nu este în rândul întâi. Numai urechea antrenată poate despleti din corul de sunete firul subțire al strofei prin care cocoșul-de-munte își inaugurează madrigalul.
Turnirul propriu-zis începe odată ce gotcile au coborât pe pământ, stârnindu-și cu chemări discrete, guturale, pețitorii din amvoanele de cetină. Rotitul cocoșilor continuă printre cioate vechi și petice de zăpadă, cu încleștări aprige între pretendenți, cu urmăriri și lupte corp la corp, când pliscurile încovoiate smulg pene și stropesc arena cu picuri de sânge. Înfoiați asemenea dropioilor de pe bărăganele de altădată sau din șesul Bungeacului, surzi și orbi la toate din jur, gladiatorii muntelui își etalează sălbatica splendoare o dată pe an, dimineața devreme, departe de indiscreția intrușilor. E o nuntă ce se vrea de familie, deși, adesea, în preajmă, se tupilează râsul și jderul, nepoftiți la masă, pentru a profita de scurta nebunie a poveștii de dragoste a impetuoaselor tetraonide.
Tipicul apropiatului de scena unde evoluează protagoniștii presupune precauții dintre cele mai drastice, inclusiv încremenirea în poziții incomode, aproape imposibile, în pauzele din timpul „tocilatului”, cum este denumită manifestarea sonoră a gotcanului umflat în pene, la propriu, când își declară, în extaz, tăria de vârtute.
Pentru vânător, stăpânirea acestei tehnici este esențială. Fără înaintarea în cadența alternanței dintre strofe și pauze, tot efortul incursiunii devine sortit eșecului. Măiestria sincronizării reprezintă cheia succesului, mai cu seamă în acest caz. Dar faptul că, acum, ni s-a rezervat postura de simpli spectatori la rotitul gotcanilor ne scutește de orice temere. Până la urmă, e vorba doar de respectul de sine și de fabulosul reprezentației.
Gândul acestei reviste s’a născut în o seară de Septemvrie târziu, în casă din vârf de munte, unde sălăşluiam de câteva zile. Inserarea ne ajunsese împrăştiaţi, care pe unde dibuiam pe urmă de cerb, şi acum în pragul nopţii eram adunaţi de nou intre pereţii de trunchi neciopliţi ai cabanei. Totmi si Achim adunară de pe masă miezurile cinei noastre simple, şterseră de sudori armele aninate în piroane de lemn, şi în vreme ce noi, cei patru preteni, ne cuibăream în pătulele de cetină moale mai umplură încă odată cu crepături de brad pântecele sobei. Apoi îşi căutară şi ei, paznici vrednici, un colţ de hodină în aretul focului. Dupăcum murea viaţa în feştila înăduşită în lampă, prindeau tot mai mult curaj suliţele de lumină care ţişneau dintre rătezele sobei şi se alungau jucăuşe dealungul pere-telui din faţă, iar în pervazul îngust al ferestei se desluşau tot mai mult licuricii stelelor. Printre muş-chiul bătut între bârne se filtra fără încetare aerul răcoros de afară, aducând înbalsamat miros de răşină. Şi, ca în fiecare seară, a început să se dapene firul poveştilor. Unul o întâmplare vânătorească, celalalt o observaţie din minunata lume, atât de puţin cunoscută, a vieţii jivinelor. Unul o znoavă, celalalt o problemă vânătorească… Se inoda firul, dela un tovarăş la celalalt, înviind amintiri şi nădejdi, care acopereau gândurile vieţii fiecăruia dintre noi în văpaia unei alte lumi. Ne cufundăm în lumea descătuşată de falşul convenţiunilor, stăpânită numai de legile firii, cuminţi şi fără târguiala. Dispar zăgazurile sociale, se năruie zidurile, pe care veacurile ni le-au ridicat intre noi şi mama noastră: pământul. In câteva clipe timpul fuge înapoi cu paşi de mii de ani, şi ne regăsim o mână de oameni tovarăşi, deopotrivă intre noi, feriţi de asprimile nopţii în un adăpost primitiv din vârf de munte.
In jurul nostru foşneşte aceeaşi pădure de brad nepângărită de secure, ne străjuesc aceleaşi piscuri cu piatră arsă, acelaş luceafăr ne zimbeşte, ca şi înainte cu sute şi cu mii de ani, când alţi oameni au urcat muntele, alţi oameni au gonit gadinele pădurii, şi după zi de trudă, alţi oameni s’au adunat tovarăşi buni în jurul focului aţâţat din crepături de brad. Alţi oameni, mai înfrăţiţi cu zidirea lui Dumnezeu, şi poate, mai înfrăţiţi şi între ei.
Timpul ne răpeşte în goana lui cu el, ne desbracă sufletele de tot ce s’a încărcat strein din neam în neam, şi ne simţim numai oameni, înfrăţiţi şi noi cu zidirea lui Dumnezeu, înfrăţiţi între noi…
Focul adoarme pe încetul şi adorm şi vorbele oamenilor trudiţi. Din adâncul văii din faţa colibei răzbeşte până la noi muget întărâtat de cerb, care îşi strigă stăpânirea peste ceata lui. Brazii au început să cânte, în vântuleţul trezit, cântec de leagăn. Şi în acea seară minunată de Septemvrie târziu a încolţit gândul revistei noastre. Să aducem în casete cercetate de atâta greu ale pretenilor noştrii cât mai des iluzia mirosului de brad şi a aerului tăios de munte. Să-i desprindem din vreme în vreme dintre pietrele de moară, care le macină necontenit sufletele. Să-i apropiem de izvorul seninătăţii şi al liniştei: de minunea pe lângă care trecem fără să o vedem, minunea pentru infăp-tuirea căreia şi Cel Atotputernic a trebuit să muncească greu şase lungi zile biblice.
Să adunăm sincer manile vânător eşti, să hoinărim împreună în largul câmpiilor, de-a lungul pâraelor de cleştar, să urcăm alăturea culmile. Să pândim cu dragoste viaţa făpturilor negrăitoare, şi să răsplătim durerea şi pierderea pe care o duce glonţul nostru, cu înzecită binefacere de pază şi ocrotire.
Tovărăşie frăţească intre vânători, dragoste pentru pământul nostru şi pentru toate vietăţile pe care le ocroteşte, iată gândul, care ne călăuzeşte.
l-am zis revistei noastre „Carpaţii”,pentru a înfăţişa imaginea acestui colţ de pământ pe care vrem să-l cultivăm şi să-l facem şi mai mult cunoscut şi mai mult iubit. Şi pornim la drum în frunte cu imaginea vânătorească a Celui ce a făcut din Carpaţi spinarea unei ţări, pentru a ne fi pururea, şi nouă şi cititorilor noştri, neuitată pildă de virtute vânătorească.
În galeria creatorilor de frumos din sfera cinegetica autohtonă, gravorul-orfevrier arădean, Abraham Ludovic Zoltan, ocupă un loc binemeritat.
Fin și talentat artizan, maestrul este ghidat tot timpul de dorința de a crea și desăvârși fiecare solicitare, oricât de complexă ar fi. Stilul, eleganța vizuală, precum și generoasele note de frumusețe nu au un tipar de descriere prin cuvinte. Se simt și, indiscutabil, capătă valențele unor opere de artă miniaturale!
Proiectele sale au bucurat ochii și sufletele atâtor pasionați. L-am cunoscut pe eruditul Zoli, acum aproape două decenii. Să-i schițez o prezentare laudativă ar fi poate o etalare subiectivă, de aceea cred că mai potrivit ar fi să expun o mică parte din creațiile sale, care sunt realmente emoționante! Căci ele vorbesc singure! Primesc rapid toată atenția și prețuirea. Fie că sunt motive zoomorfe, sau florale, combinații și execuții de simetrie, toate sunt înnobilate de măiestrie, armonizare si dedicație.
În tagma vânătorilor, deja de milenii, un prag însemnat l-au marcat legăturile create între vânători și armele lor. Multe asemenea unelte au fost personalizate prin motive și însemne specifice, în raport cu gusturile fiecărui posesor.
Neindoielnic, gravura reprezintă un gen aparte al artelor vizuale, iar gravarea armelor este o operațiune cu tehnici extrem de migăloase, care reclamă răbdare, timp, inspirație, tenacitate, dar și mult talent. Gravura unei arme poate dura chiar și luni de zile, în raport cu cerințele și pretențiile deținătorului. Ornarea și acuratețea gravurilor se poate lesne remarca. Fac cinste, și în timp nu vor învechi valoarea obiectului. Dimpotrivă!
În Germania, poate nu întâmplător, există o scriitură care spune că ,,tot ceea ce este durabil cere sacrificii greu de cântărit”!
Spre exemplu, dacă se alege o tematică zoomorfă (elemente faunistice din zone ecuatoriale, tropicale, temperate, polare etc.), pe lângă cunoașterea proporțiilor anatomice ale mamiferelor si păsărilor, trebuie studiate și anumite ipostaze ce țin de etologia lor.
Temele și motivele cele mai frecvent întâlnite pe armele cu țevi ghintuite sunt episoade desprinse din modul de viață și mediul unor mamifere (câteodată și păsări). Un vânător alpin, cu predilectie, apreciază caprele negre, în habitatul lor, cu circuri și văi glaciare, alături de flora aferentă. Tot vânătorul de munte va alege și cerbii în perioada rutului, sau cocoșul de munte în frenezia rotitului, ursul năpraznic, cu statura sa herculeană, cel din etajul colinar va agrea mistreții în goană, alături de câinii hărțuitori, dar si sfiosul căprior în ,,alergatul” care dinamizează cele câteva săptămâni ale verii.
Vânătorii care întrebuințează tipuri de arme cu tevi lise vor dori să vadă gravat pe bascule, care sunt nucleul mecanismelor, vânatul din zăvoaie și lăstărișuri, sitari, fazani, potârnichi, rațe, anumiți câini din rasele indrăgite de ei etc.
Destul de larg sunt prezente și motivele florale, exotice, frunzele diverșilor arbori și arbuști, pedantele gravuri de tip„arabesque” etc. Foarte elegante și apreciate sunt și motivele cu viță de vie sau cu iederă. Mulți doritori preferă monograme scrise cu litere în diverse forme. Astfel, pe lângă scene de vânătoare caracteristice arealului unde vânează proprietarul, se poate recurge prin gravură și la încrustrări cu aur și argint, complexe monograme ș.a. .
Este de înțeles că gravurile nu au doar un rol estetic, ele, prin gradul calitativ al executiei vor spori valoric arma respectivă. Laboriosul proces de creație al unui ornament, nu se limitează doar la gravură (cu ustensilele aferente), de cele mai multe ori fiind necesare riguroase cunoștințe de orfevrărie, o îndeletnicire străveche, care comasează mecanică fină, gravură, bijuterie.
Pe mapamond există felurite ateliere, poate cele mai multe pe continentul european, care mai execută gravuri unicat, iar faima lor crește de la an la an. Gravurile de sorginte germanică sunt, de departe, emblema europeană a traditiilor vânătorești ancestrale.
Din pacate, în România, există foarte puține ateliere specializate, însă firma ,,Eurotopaz Engraving” deja este arhicunoscută. Îndemânarea maestrului care a creat-o derivă din multă deprindere si muncă, exercitate de a lungul anilor. Iar experiența sa este foarte apreciată! Fiecare lucrare de gravură necesită viziune, un nivel de concentrare, o strategie și un mod de lucru. Ca să nu mai amintesc timpul dedicat.
Zoli lucrează exclusiv manual, după metode ,,old school”, fără aparate pneumatice, cu cele mai ingenioase scule, multe create chiar de el, realizând în această manieră multe gravuri unicat.
Stadiul uceniciei l-a parcurs în atelierul de gravură din Arad, unde și-a început activitatea ca medalist-orfevrier. A realizat un număr mare de insigne și medalii, cu tot felul de personalități din istoriografia românească. A primit lecții de sculptură de la trei reputati maeștri arădeni: Biro Ștefan, Emil Vitroel și Ioan Tolan. Ideea de a grava arme de vânătoare a avut-o atunci când a răsfoit un catalog cu arme gravate care au fost pentru el deopotrivă, provocare și invitație.
Demn de amintit este că și fiica acestuia este foarte talentată în nobila artă a gravurii!
Experiențele personale avute cu Zoli se întind deja pe parcursul a două decenii, iar de fiecare dată, maestrul a rezonat cu dorințele mele! Țin să-i mulțumesc și pe această cale pentru distinsa sa muncă!
Stimate prieten, pentru tine, un cordial salut vânătoresc, sănătate, inspirație și multă putere de muncă !
În limbaj vânătoresc, mistrețului mascul conștient de vigoarea lui, masiv și puternic, i se spune „solitar”. El își ajunge sieși. De aceea, nu consimte să se alăture ciurdei decât iarna, atras de efluviile ademenitoare ale femelelor în călduri, când nu precupețește niciun efort pentru a concura – uneori prin lupte crâncene cu semenii deopotrivă cu el – la grațiile acestora. În situații limită, nu dă înapoi din fața marilor prădători, cărora le opune mușchii de oțel, platoșa veșmântului parcă pietrificat și pumnalele încovoiate ale colților. Chiar și ursul pregetă uneori în fața unui vier înfierbântat, cu botul plin de spume, lângă hoitul la care își dispută întâietatea. Sunt menționate cazuri în care, după o confruntare deschisă între astfel de pretendenți – numită în limbaj de specialitate „concurență interspecifică” – leșurile ambilor combatanți au fost găsite nu departe unul de celălalt, în imediata apropiere a sursei de hrană devenite „casus belli” (motiv de război).
Nici câinilor mânători-hărțuitori nu prea le este la îndemână să înfrunte un vier solitar. Oricât ar fi ei de tăbăciți și de încercați în această luptă dintre gladiatori de mare calibru, oricât s-ar coaliza cu semenii lor în strategii de învăluire și vlăguire a adversarului, mulți dau bir cu fugiții sau, mai rău, plătesc cu pielea ori chiar cu viața în fața iataganelor necruțătoare ale potrivnicului. Ținut în loc de haita în continuă mișcare, ostenit de harț și de neputința de a înfrunta, prin luptă corp la corp, un singur adversar, mistrețul poate fi surprins atunci, la ananghie fiind, de vânătorul apropiat la adăpostul iureșului întreținut de câini. Singura lui grijă, în febra momentului, trebuie să fie aceea de a nu produce victime tocmai printre aliații patrupezi. S-a mai întâmplat și așa ceva, iar bucuria izbândei a umbrit-o pe cea dureroasă, a pierderii unui câine din vina de a nu fi cântărit cu luciditate slobozirea focului.
Foto : R.V. M
Am fost martor, cu puțin înainte de Florii, la tot tipicul urmăririi unui vier singuratic, de vreme ce legea îngăduie acum vânarea mistreților masculi de-a lungul întregului an. Zăpada așezată, cu totul neașteptat, peste noapte a declanșat un adevărat tumult. Jos, la poalele culmilor, plesneau mugurii vișinilor și prunilor. Aici, la coturile largi ale pâraielor, abia împungeau printre petice de omăt pliscurile verzi ale buruienilor de mai târziu.
Urma porcului, proaspătă, ațâța câinii, doi jagdterrieri și un teckel sârmos. Ultimul, cu picioarele lui scurte, încerca anevoie să țină pasul cu tovarășii săi, prin zăpada moinoasă. Sârgul și teribila-i risipă de energie ne mobilizau. De la capătul drumului forestier, pe Paltinel, am început să urcăm pe două laturi, gâfâind la limita puterilor, către poiana Pletovata, prin făgănișuri tinere. Urmele vierului și ale câinilor ne ghidau fără greș: nu aveam cum să deviem de la direcția bună și să ne afundăm în cine știe ce pustietate. O răritură pe clin domol ne-a răsărit providențial în cale, atât cât să ne reglăm respirația și să găsim puterea de a iuți pasul.
Sub Curmătura, în smida de molid, haiticul bătea pe loc. Probabil, în doborâtura veche, mistrețul se încuiase într-un loc prielnic, asigurându-și spatele, iar câinii șarjau pentru a-l încolți din trei părți și a-l deruta. În asemenea momente de mare tensiune, tactica lor se dovedește imbatabilă: se reped simultan, simulând atacul, dar se retrag cu agilitate, la timp , din raza de acțiune a fălcilor prevăzute cu arme necruțătoare – colții curbați, tăioși precum briciul.
La loc deschis, am zărit vânzoleala din huci. Am forțat, cu arma pregătită, panta aprigă, păstrându-mi partea dreaptă a rariștii. Ceilalți doi camarazi s-au pliat pe stânga, într-o mișcare de învăluire. Ne-am înțeles vânătorește, fără vorbe. Câinii încă țineau porcul pe loc, dar dâmbul din față nu-mi dădea voie să mă lămuresc unde anume s-a refugiat sălbăticiunea. Un foc de carabină m-a pironit. Apoi, a răsunat al doilea. Pe când zoream cu inima bătându-mi în gât, am auzit limpede îndârjirea hărțuitorilor flocăind dihania. Nu mai avea rost să mă grăbesc: solitarul căzuse.
Dar greul abia acum începea. După felicitările de rigoare și după momentul de reculegere la căpătâiul impetuosului nostru adversar, urma coborâșul, ceea ce, ca la orice vânătoare la munte, nu e o treabă ușoară. Până la fine, înainte de scăpătatul soarelui, am ieșit la drum, de unde am fost preluați, vânători și vânat, de ceilalți camarazi, care așteptau să asculte în schimb o poveste.
Poate că n-aș fi scris despre această pățanie recentă, dacă tâlcul ei nu ar fi invitat la meditație, pornind de la premisa că lumea, inclusiv cea a vânătorilor, este pestriță. Nu toți avem aceleași repere morale, iar un principiu, deși s-ar cuveni unanim acceptat, unora li se pare rizibil ori chiar utopic. Nu mai vorbesc despre faptul că oameni aparent solidari, în virtutea înclinațiilor sau aspirațiilor comune, puși în situații similare, reacționează diferit. De aici, și divergențele de opinii, competiția acerbă și invidia din sânul fiecărei tagme ori categorii profesionale.
Cunosc pușcași hapsâni, principiali, cumpătați și sfătoși în vorbe, încât, știindu-i în ambele ipostaze, te întrebi dacă nu suferă cumva de o dedublare a personalității. Un distins universitar, profesor de cinegetică, mi-a povestit cum și-a trimis asistentul, ahotnic din fire, să facă observații în preajma vizuinii unei mâțe sălbatice, pe fondul didactic al facultății. Individul, isteț dar labil psihic, părea serios și de încredere. Cum năravul din fire n-are lecuire, după ce s-a achitat de misiune, notând scrupulos datele necesare definitivării unui studiu privitor la etologia pisicii sălbatice, a împușcat… subiectul. Fatalmente, profesorul a aflat. „Bine, Nicule, dar de ce ai omorât mârtanul?”, a întrebat, ingenuu, șeful temei de cercetare. „Nu m-am putut abține”, ar fi fost răspunsul penibilului personaj.
foto : dr. Felix Bogdan Dragomir
De curând, am scris aici despre curiozitățile ce apar spontan în natură, printre care se numără și cele de factură genetică: albinismul și melanismul. Cultivate de om, acestea pot dezvolta linii, servind doar interesul pentru insolit și senzațional, nicidecum speciei și principiilor ecologice. Așadar, în acest caz, nu este vorba de un fenomen natural, ci de unul artificial, fabricat, întreținut.
Când se ivește în condiții de libertate un exemplar albinos, de orice neam ar fi el, nu poate trece neobservat. Handicapul abaterii de la normele cromatice ale spiței îl face, mai ales în cazul speciilor-pradă, vulnerabil. Singură iarna îi este prietenă. În restul anului, oricât ar încerca, instinctiv, să se camufleze, aspectul veșmântului, din păr sau pene, în funcție de clasă, îl expune în fața prădătorilor. În mod normal, dacă un melanos se poate bucura de protecția întunericului și a umbrei desișurilor, un albinos iese întotdeauna în evidență.
Știu două cazuri de căpriori depigmentați, unul la Argel, în Obcinele Bucovinei, și altul la Sighișoara, care au dispărut în scurt timp după ce le-a fost semnalată prezența, probabil din cauze naturale. Au rămas doar imaginile lor, imortalizate fotografic. Efemeritatea vietăților atipice este axiomatică, fiind doar o problemă de timp.
Într-un fond cinegetic aflat nu departe de Alba-Iulia, s-a ivit, în mod natural, cu câțiva ani în urmă, un cocoș de fazan imaculat. Pasionat de fotografia animalieră, Felix-Bogdan Dragomir, mai-marele obștii vânătorilor din zonă, a acumulat un portofoliu impresionant de imagini cu fazanul ce devenise un soi de mascotă a tagmei din această parte a țării. Pasărea a ajuns realmente vedetă odată cu popularizarea imaginii sale, într-o postură spectaculoasă, prin intermediul calendarului anual editat de asociația vânătorilor și pescarilor din județ.
Proeminența te expune, nu doar în politică. Mulți trăiesc acest adevăr. „Albul-ca-zăpada”, cum i se spunea pe acele meleaguri, scăpat de toate vicisitudinile, inclusiv de neprietenii din mediul său de viață, și-a întâlnit, de curând, dușmanul suprem: cu autorizație în regulă, aproape de închiderea sezonului, un pușcaș plin de emfază și-a manifestat abilitățile de ochitor fără drept de apel. Nimic ilegal în asta.
Să admitem că individul și l-ar fi dorit naturalizat, ca pe o raritate, prin oficiile unui taxidermist, în colecția personală de trofee. Poate că asta ar fi ținut loc de justificare, în ochii camarazilor. Dar faptul că rarisima sălbăticiune a eșuat în oala cu borș (jumulită ca orice semen al ei, realmente comun) mi se pare jalnic. Subiectul a înfierbântat deja internetul de factură cinegetică.
La fel ca și în primul ca și în primul caz, unde patima și lipsa de discernământ au prevalat asupra principiilor morale, nu pot să calific această poveste tristă și reprobabilă decât ca pe o ticăloșie. E adevărat, una memorabilă.
După cum vă spuneam săptămâna trecută, ne-am pregătit temeinic pentru deschiderea sezonului la rață mare, prospectând îndelung terenul și croind planuri de anvergură. Giurgenii de azi nu seamănă cu Giurgenii de ieri, ca să nu mai vorbim de cei de acum trei decenii. Bine, nici noi nu suntem aceiași, dar asta e altă poveste… Nea Mitrache, gazda noastră de odinioară, a trecut la cele veșnice, iar cantonul lui, cu acareturi și bostănărie, s-a ruinat. Astăzi, dacă ești vânător și vrei să zăbovești câteva zile aici, te afli într-o mare încurcătură.
Am oscilat între a dormi două nopți în mașini, lucru destul de neplăcut (oarecum, soluție de avarie), și a campa în corturi, ca pe vremuri, în anii juneții, când disprețuiam deopotrivă gerul și vipia, ninsoarea și ploaia, printr-o asumare a spiritului vânătorii romantice, fior nativ sau dobândit, probabil, din lecturile adolescenței.
Ne-am instalat, așadar, tabăra de cum am descins pe malul fluviului, pe o ridicătură flancată de stuf, la adăpostul unei sălcii bătrâne, pe trunchiul căreia se putea citi fluctuația cotelor Dunării de-a lungul timpului, ca pe un răboj viu. Cele două corturi, cu toată recuzita comprimată în saci impermeabili, au început să capete concretețe sub formă de cămine efemere, pe fondul unei forfote entuziaste și zgomotoase. Până și cei doi câini ai noștri, după o minuțioasă prospectare a împrejurimilor, se retrăseseră, prudent, la umbră, pentru a nu incomoda.
Pitorescul cortului capătă, la vânătoare, un plus de conotații afective, ceea ce îi îmbogățește statutul de simplu adăpost. De pildă, cortul cazon al generalului C. Rosetti-Bălănescu, din „Expediții și peripeții” (jurnalul său cinegetic pe meleagurile Ialpugului basarabean), era o adevărată reședință sezonieră, dotată, acum un secol, cu toate cele necesare traiului și cercetărilor ornitologice, inclusiv cu ordonanță și bucătar. Nouă ne lipseau, momentan, asemenea auxiliare prețioase, dar am decis să le suplinim absența prin rotație, cu toate riscurile.
Am mai fost la vânătoare, în repetate rânduri și în toate anotimpurile, acordând cortului funcția de bordei ori de cabană, când cele două lipseau din peisaj, fiind adică forțați de împrejurări. Și niciodată n-am regretat. E adevărat, ridicarea și dezmembrarea unei case, fie ea și din pânză, solicită efort. Însă răstimpul dedicat statutului ei de cămin justifică toate sforțările. Am avut și tihnă, și vreme pentru depănatul amintirilor, și loc de odihnă după umbletul prin lumea sălbăticiunilor.
Ne-am amintit, la lumina focului încropit în vatra precară, sub stele, de alte corturi, în pragul cărora adăstam la rotitul gotcanilor, cu felii de gheață topite în ceainic, sau la boncăluitul cerbilor, toamna. Țin minte că, într-un scăpătat de Răpciune, ne-am trezit, în zori, pe când taurii mugeau aprig împrejur, cu zăpada așternută de o palmă pe foaia cauciucată a „casei” noastre. Apoi, la prepelițe, nu pot uita zorile grăbite, întâmpinate la prima cafea a zilei, în cântecul greierilor și pitpalacilor neobosiți, pe câmpul turmentat de miresme.
În total, „deschiderea” aceasta de la Giurgeni ne-a furnizat patru pânde (două dimineața și două seara), cu toate deliciile și dezamăgirile întâlnirii cu zburătoarele numite rațe mari. S-a întâmplat ca ivirea șuierătoare a câtorva stoluri să ne surprindă muți la spectacolul apelor, la fel ca și pe armele noastre. Nu eram departe unul de celălalt, așa că au răsunat în lumina scăzută și remarci malițioase la adresa camarazilor contemplativi. Cert este că, exact în prima zi, s-au înregistrat și două dubleuri la rățoi, căzuți pe uscat, ceea ce ne-a mai sporit prestigiul în ochii companionilor noștri patrupezi, surprinși de comportamentul nostru pueril, de adolescenți fugiți de acasă. Șederea la cort ne schimbase cu totul.
După eviscerarea sumară și zvântarea obligatorie, rațele s-au regăsit în lăzile frigorifice alimentate de acumulatorii mașinilor. Pentru viața noastră de noapte, neprețuite au fost lămpile solare din dotare, aliați de nădejde în pustietate. Pregătite, din construcție, să ne servească până dimineața, le dezafectam la un moment dat, pentru că atrăgeau țânțarii.
Una peste alta, a fost o ieșire memorabilă. În final, am avut de împărțit la patru unsprezece rațe. Pentru că ne dădea cu virgulă, am decis să direcționăm trei dintre ele către cuptor și să ne continuăm taifasul din fața corturilor acasă, la umbra unui clondir de Jidvei cum se cade, adică alb, sec și, obligatoriu, rece.
Pasajul de toamnă al sitarilor de la miazănoapte către meleaguri mai prielnice rămâne tributar capriciilor vremii, nesupunându-se canoanelor unei date fixe, lucru valabil pentru toate zburătoarele aflate în balans sezonier între nord și sud. Socotind că baștina le este acolo unde obișnuiesc să cuibărească, petrecerea anotimpului hibernal în zonele de miazăzi ale Europei sau chiar pe alte continente, cel mai adesea în Africa, echivalează cu bejenia.
De când mare parte din vânătorii europeni au fost nevoiți să devină simpli spectatori la pasajul vernal al sitarilor, plăcerea pândelor în locurile de desfășurare a spectacolului nupțial oferit de aceste păsări misterioase a devenit exclusiv subiect literar ori nostalgie a celor mai vârstnici, împărtășită mai tinerilor camarazi la gura sobei. Am fost și eu în Arcadia acelor vremuri, din spiritul căreia port amintiri dintre cele mai pline de fior. Ultimele pâlpâiri ale amurgului, prin zăvoaie mărginite de tufă roșie în mustul zăpezii, iscau, pe atunci, umbre de sitari în zbor catifelat și surprinzător, asupra cărora numai agerimea puștilor celor mai dibace avea putere.
Uneori, și pasajul de toamnă poate să ofere prilejuri memorabile de întâlnire cu înaripatele marmorate, nespus de scumpe la vedere în restul anului. Țin minte și acum seara de întoarcere la cabană de la un boncăluit al cerbilor, când, la sfârșit de septembrie, ni se petreceau în farurile mașinii, din șanțurile devenite neîncăpătoare pentru apa ultimelor ploi, nenumărate siluete de sitari, căzuți, probabil, peste noapte, în ținutul acela al Râștei lui m. Sadoveanu, pe drumul lor către o iarnă mai blândă.
Altfel, cu greu sau numai din întâmplare, cine știe prin ce miracol, îi poți întâlni toamna târziu sau primăvara devreme. I-am mai găsit, odată, la Fetești, în buza jilavă a Dunării-Vechi, la fine de noiembrie, pe când ne aflam în căutarea gârlițelor. Având dezlegare, am abandonat de îndată umbletul după iluzoriile gâște, am schimbat cartușele de pe țevi și ne-am lăsat furați de mirajul „păsărilor cu pliscul lung”.
Iată însă că și mai deunăzi, la sfârșit de octombrie, șansa mi-a surâs sub umărul Feredeului. Tocmai mă bucuram la vederea lespezilor lustruite de cei câțiva păstrăvi suiți la boiște cine știe de unde, către izvoarele Pârâului-Mic, când mi-a sărit pe neveste un sitar; nu la mare distanță, al doilea. N-am mai tulburat liniștea locului și, după formalitățile de rigoare, așadar cu patalama în buzunar, am revenit a doua zi. Când e vorba de popas în plin pasaj, rapiditatea de mișcare este esențială. Cert e că, în snopul grupat al 20-ului meu, fără să deranjez terenul, am izbutit să-mi anin la ciochinar, în nici un ceas, trei trofee din patru focuri. Era mai mult decât sperasem.
Experimentasem până atunci rețete culinare dintre cele mai rafinate, așa că, folosindu-mi și imaginația, am putut oferi invitaților mei (după cele două zile de maturare a „materiei prime”) o mâncare de sitar înăbușit, cu cartofi copți, alături de câțiva râșcovi murați, crocanți și plini de temperament. Aperitivul a constat dintr-un degetar de rachiu de pere aprig, iar catalizatorul istorisirilor vânătorești l-a constituit Zghihara de Huși, din anul trecut, licoare de cursă lungă, fără strășnicie, dar parfumată și, vorba lui Creangă, frumos curgătoare și limpede precum cristalul.
Piesa de rezistență au reprezentat-o însă cele șase tartine cu intestine de sitar, variantă mioritică, ușor modificată din motive de reticențe lesne de înțeles, a rețetei originale. Socotiți cam excentrici pentru gusturile noastre, francezii prepară acest pateu fără să curețe mațul păsării, care conține, pe parcursul său de mai bine de o jumătate de metru, râme și viermi în stadii succesive de macerare și depreciere, extremitățile fiind cu totul dezagreabile. Am ales, așadar, o soluție de compromis, unanim acceptată prin precedentul tradiționalului nostru borș din mațe de miel, mult gustat pe masa de Paște.
Am considerat drept cale de mijloc spălarea prealabilă a intestinelor de sitari (ceea ce, poate, în Franța, ar fi luată drept o impietate), le-am mărunțit, le-am rumenit într-o jumătate de pachet de unt, am adăugat sare și piper, am pasat ficații fierți în vin și două gălbenușuri de ou răscopt, după care am servit pasta rezultată pe felii de pâine de casă, prăjite atunci în restul de unt.
În asemenea momente de exuberanță gastronomică, parcă ești tentat să mai adaugi câte ceva, însă convivii mei m-au asigurat că nu mai lipsește nimic, în afara… altui platou cu tartine.
