După cum vă spuneam săptămâna trecută, ne-am pregătit temeinic pentru deschiderea sezonului la rață mare, prospectând îndelung terenul și croind planuri de anvergură. Giurgenii de azi nu seamănă cu Giurgenii de ieri, ca să nu mai vorbim de cei de acum trei decenii. Bine, nici noi nu suntem aceiași, dar asta e altă poveste… Nea Mitrache, gazda noastră de odinioară, a trecut la cele veșnice, iar cantonul lui, cu acareturi și bostănărie, s-a ruinat. Astăzi, dacă ești vânător și vrei să zăbovești câteva zile aici, te afli într-o mare încurcătură.
Am oscilat între a dormi două nopți în mașini, lucru destul de neplăcut (oarecum, soluție de avarie), și a campa în corturi, ca pe vremuri, în anii juneții, când disprețuiam deopotrivă gerul și vipia, ninsoarea și ploaia, printr-o asumare a spiritului vânătorii romantice, fior nativ sau dobândit, probabil, din lecturile adolescenței.
Ne-am instalat, așadar, tabăra de cum am descins pe malul fluviului, pe o ridicătură flancată de stuf, la adăpostul unei sălcii bătrâne, pe trunchiul căreia se putea citi fluctuația cotelor Dunării de-a lungul timpului, ca pe un răboj viu. Cele două corturi, cu toată recuzita comprimată în saci impermeabili, au început să capete concretețe sub formă de cămine efemere, pe fondul unei forfote entuziaste și zgomotoase. Până și cei doi câini ai noștri, după o minuțioasă prospectare a împrejurimilor, se retrăseseră, prudent, la umbră, pentru a nu incomoda.
Pitorescul cortului capătă, la vânătoare, un plus de conotații afective, ceea ce îi îmbogățește statutul de simplu adăpost. De pildă, cortul cazon al generalului C. Rosetti-Bălănescu, din „Expediții și peripeții” (jurnalul său cinegetic pe meleagurile Ialpugului basarabean), era o adevărată reședință sezonieră, dotată, acum un secol, cu toate cele necesare traiului și cercetărilor ornitologice, inclusiv cu ordonanță și bucătar. Nouă ne lipseau, momentan, asemenea auxiliare prețioase, dar am decis să le suplinim absența prin rotație, cu toate riscurile.
Am mai fost la vânătoare, în repetate rânduri și în toate anotimpurile, acordând cortului funcția de bordei ori de cabană, când cele două lipseau din peisaj, fiind adică forțați de împrejurări. Și niciodată n-am regretat. E adevărat, ridicarea și dezmembrarea unei case, fie ea și din pânză, solicită efort. Însă răstimpul dedicat statutului ei de cămin justifică toate sforțările. Am avut și tihnă, și vreme pentru depănatul amintirilor, și loc de odihnă după umbletul prin lumea sălbăticiunilor.
Ne-am amintit, la lumina focului încropit în vatra precară, sub stele, de alte corturi, în pragul cărora adăstam la rotitul gotcanilor, cu felii de gheață topite în ceainic, sau la boncăluitul cerbilor, toamna. Țin minte că, într-un scăpătat de Răpciune, ne-am trezit, în zori, pe când taurii mugeau aprig împrejur, cu zăpada așternută de o palmă pe foaia cauciucată a „casei” noastre. Apoi, la prepelițe, nu pot uita zorile grăbite, întâmpinate la prima cafea a zilei, în cântecul greierilor și pitpalacilor neobosiți, pe câmpul turmentat de miresme.
În total, „deschiderea” aceasta de la Giurgeni ne-a furnizat patru pânde (două dimineața și două seara), cu toate deliciile și dezamăgirile întâlnirii cu zburătoarele numite rațe mari. S-a întâmplat ca ivirea șuierătoare a câtorva stoluri să ne surprindă muți la spectacolul apelor, la fel ca și pe armele noastre. Nu eram departe unul de celălalt, așa că au răsunat în lumina scăzută și remarci malițioase la adresa camarazilor contemplativi. Cert este că, exact în prima zi, s-au înregistrat și două dubleuri la rățoi, căzuți pe uscat, ceea ce ne-a mai sporit prestigiul în ochii companionilor noștri patrupezi, surprinși de comportamentul nostru pueril, de adolescenți fugiți de acasă. Șederea la cort ne schimbase cu totul.
După eviscerarea sumară și zvântarea obligatorie, rațele s-au regăsit în lăzile frigorifice alimentate de acumulatorii mașinilor. Pentru viața noastră de noapte, neprețuite au fost lămpile solare din dotare, aliați de nădejde în pustietate. Pregătite, din construcție, să ne servească până dimineața, le dezafectam la un moment dat, pentru că atrăgeau țânțarii.
Una peste alta, a fost o ieșire memorabilă. În final, am avut de împărțit la patru unsprezece rațe. Pentru că ne dădea cu virgulă, am decis să direcționăm trei dintre ele către cuptor și să ne continuăm taifasul din fața corturilor acasă, la umbra unui clondir de Jidvei cum se cade, adică alb, sec și, obligatoriu, rece.
Dr. Gabriel Cheroiu