SE ÎNTORC SITARII!
După ce, pe 10 martie, stoluri imense de gârlițe au curs parcă fără încetare, sub pavăza nopții, în drumul lor către baștina taigalei siberiene, s-au ivit primele semne că se urnesc din cartierele lor de iernare dinspre miazăzi și sitarii. Discreția felului lor de a fi se manifestă și pe timpul migrației, astfel încât, dacă vrei să le descoperi prezența, trebuie ori să tatonezi zilnic locurile tradiționale de escală sau de cuibărit ale acestor păsări misterioase ori să beneficiezi constant de informații proaspete din teren.
Gălăgioase, gâștele, în survolul lor la sute de metri înălțime, se fac ușor remarcate de urechea obișnuită cu modul lor de a comunica fără încetare cu partenerele de stol, în structura căruia își schimbă ritmic poziția pe timpul zborului, cele obosite, din vârful formației, fiind înlocuite de altele, din coada plutonului, beneficiare ale dislocării aerului de către vârfurile de lance. Organizarea lor este exemplară. Iar modul gregar de viață nu face decât să le consolideze solidaritatea. Renumitul etolog Konrad Lorenz le datorează premiul Nobel, după decenii de studiu asiduu al comportamentului anseridelor.
Și contingentele sitarilor în flux și reflux sezonier se deplasează pe întuneric, dar în liniște. De fapt, ei nici nu excelează prin emiterea de sunete remarcabile cu ușurință. Înainte de toate, sitarii se recomandă prin lipsă de stridență: penajul marmorat în culori stinse îi face de nevăzut în frunzișul veșted, zborul catifelat, silențios, pare că îi dizolvă în umbrele crepusculului, glasul li se confundă cu murmurul pădurii.
Poate că și de aceea, cei pasionați de vânarea sitarilor se constituie într-o veritabilă castă în sânul breslei noastre, unde mulți au aninat numai întâmplător la ciochinar câte o pasăre cu plisc lung, despre care nu știau decât că e comestibilă. Pentru un „sitărar” autentic, câteva astfel de trofee adjudecate la capătul unei zile extenuante dar savuroase atât pentru vânător, cât și pentru câinele scotocitor, reprezintă un palmares neprețuit.
E adevărat că vânătoarea de primăvară „la dibuit” sau „la picior” poate suscita reproșuri, pădurea fremătând atunci de viața a cărei primă condiție de manifestare este liniștea. Atunci, sunt stârniți și sitarii, deopotrivă masculi și femele. În amurg însă, „la pândă”, în anumite poieni, cad în foc doar cocoși. Găinile adastă în locuri deschise, vizibile, pe sol, răsfirându-și penele alburii ale cozii, pentru a-și atrage pețitorii. Acest așa-numit „joc de seară” putea fi păstrat ca prilej de vânătoare, ca singură metodă admisă și în alte țări pentru luna martie, în scurtele escale ale sitarilor în drumul lor către miazănoapte. Odată cu scurtarea sezonului până la finele lui februarie, se împuținează și mica familie a sitărarilor autohtoni, în vreme ce jur-împrejurul nostru pasionații acestei păsări se bucură în continuare de farmecul tradiționalei așteptări a zburătoarelor venite, în valuri, dinspre sud.
În Bucovina, locurile de cuibărit ale sitarilor corespund cu arealul cocoșilor-de-munte. Nu am găsit cuib, dar am văzut câteva fotografii cu câte patru pui de sitar surprinși la peste o mie de metri altitudine, în covățica natală, mascată în subarboretul de lângă afinișurile din coasta vechilor locuri de bătaie ale gotcanilor de sub Feredeu. Pe acolo, în Corhana, în Bâtca-Mare și în Bâtca-Mică, sunt și culoarele de zbor păstrate din vechime de sitarii din zonă.
De primăvara până toamna, dacă ai răbdare și aștepți pe un creștet de obcină căderea serii, deslușești în lumina scăzută zborul molatic, de liliac, al câte unui sitar. Când și când, ciudatul punct alunecând pe cer ca și când ar despica o pânză sinilie își marchează traseul pe boltă cu câte un sunet grav, aproape nefiresc, dar inconfundabil. I se spune „corăit”.
În antiteză, dacă manifestările sonore ale cocoșului-de-munte din timpul ritualului nupțial sunt disproporționat de discrete față de impetuoasa etalare a gotcanului înfoiat, plin de arțag, delicatul sitar își face remarcată insesizabila trecere în zbor printr-o salbă de silabe aspre, asemenea celor ale corbului, oarecum.
Sub imperiul acestui spectacol vernal, rămânem cu amintirea uluitoarelor partide din scăpătat de Mărțișor, pe meleaguri prahovene, când încununam ziua de vânătoare la sitari cu o salată zdravănă de leurdă, compactată cu telemea de oaie, felii de roșii, ouă fierte date pe răzătoare, suc de lămâie și un strop de ulei. Sitarii erau doar pretext al unor întâlniri de neuitat.
Gabriel CHEROIU










