Category: Articole

SE ÎNTORC SITARII!

       După ce, pe 10 martie, stoluri imense de gârlițe au curs parcă fără încetare, sub pavăza nopții, în drumul lor către baștina taigalei siberiene, s-au ivit primele semne că se urnesc din cartierele lor de iernare dinspre miazăzi și sitarii. Discreția felului lor de a fi se manifestă și pe timpul migrației, astfel încât, dacă vrei să le descoperi prezența, trebuie ori să tatonezi zilnic locurile tradiționale de escală sau de cuibărit ale acestor păsări misterioase ori să beneficiezi constant de informații proaspete din teren.

       Gălăgioase, gâștele, în survolul lor la sute de metri înălțime, se fac ușor remarcate de urechea obișnuită cu modul lor de a comunica fără încetare cu partenerele de stol, în structura căruia își schimbă ritmic poziția pe timpul zborului, cele obosite, din vârful formației, fiind înlocuite de altele, din coada plutonului, beneficiare ale dislocării aerului de către vârfurile de lance. Organizarea lor este exemplară. Iar modul gregar de viață nu face decât să le consolideze solidaritatea. Renumitul etolog Konrad Lorenz le datorează premiul Nobel, după decenii de studiu asiduu al comportamentului anseridelor.

       Și contingentele sitarilor în flux și reflux sezonier se deplasează pe întuneric, dar în liniște. De fapt, ei nici nu excelează prin emiterea de sunete remarcabile cu ușurință. Înainte de toate, sitarii se recomandă prin lipsă de stridență: penajul marmorat în culori stinse îi face de nevăzut în frunzișul veșted, zborul catifelat, silențios, pare că îi dizolvă în umbrele crepusculului, glasul li se confundă cu murmurul pădurii.

       Poate că și de aceea, cei pasionați de vânarea sitarilor se constituie într-o veritabilă castă în sânul breslei noastre, unde mulți au aninat numai întâmplător la ciochinar câte o pasăre cu plisc lung, despre care nu știau decât că e comestibilă. Pentru un „sitărar” autentic, câteva astfel de trofee adjudecate la capătul unei zile extenuante dar savuroase atât pentru vânător, cât și pentru câinele scotocitor, reprezintă un palmares neprețuit.

       E adevărat că vânătoarea de primăvară „la dibuit” sau „la picior” poate suscita reproșuri, pădurea fremătând atunci de viața a cărei primă condiție de manifestare este liniștea. Atunci, sunt stârniți și sitarii, deopotrivă masculi și femele. În amurg însă, „la pândă”, în anumite poieni, cad în foc doar cocoși. Găinile adastă în locuri deschise, vizibile, pe sol, răsfirându-și penele alburii ale cozii, pentru a-și atrage pețitorii. Acest așa-numit „joc de seară” putea fi păstrat ca prilej de vânătoare, ca singură metodă admisă și în alte țări pentru luna martie, în scurtele escale ale sitarilor în drumul lor către miazănoapte. Odată cu scurtarea sezonului până la finele lui februarie, se împuținează și mica familie a sitărarilor autohtoni, în vreme ce jur-împrejurul nostru pasionații acestei păsări se bucură în continuare de farmecul tradiționalei așteptări a zburătoarelor venite, în valuri, dinspre sud.

       În Bucovina, locurile de cuibărit ale sitarilor corespund cu arealul cocoșilor-de-munte. Nu am găsit cuib, dar am văzut câteva fotografii cu câte patru pui de sitar surprinși la peste o mie de metri altitudine, în covățica natală, mascată în subarboretul de lângă afinișurile din coasta vechilor locuri de bătaie ale gotcanilor de sub Feredeu. Pe acolo, în Corhana, în Bâtca-Mare și în Bâtca-Mică, sunt și culoarele de zbor păstrate din vechime de sitarii din zonă.

       De primăvara până toamna, dacă ai răbdare și aștepți pe un creștet de obcină căderea serii, deslușești în lumina scăzută zborul molatic, de liliac, al câte unui sitar. Când și când, ciudatul punct alunecând pe cer ca și când ar despica o pânză sinilie își marchează traseul pe boltă cu câte un sunet grav, aproape nefiresc, dar inconfundabil. I se spune „corăit”.

       În antiteză, dacă manifestările sonore ale cocoșului-de-munte din timpul ritualului nupțial sunt disproporționat de discrete față de impetuoasa etalare a gotcanului înfoiat, plin de arțag, delicatul sitar își face remarcată insesizabila trecere în zbor printr-o salbă de silabe aspre, asemenea celor ale corbului, oarecum.

       Sub imperiul acestui spectacol vernal, rămânem cu amintirea uluitoarelor partide din scăpătat de Mărțișor, pe meleaguri prahovene, când încununam ziua de vânătoare la sitari cu o salată zdravănă de leurdă, compactată cu telemea de oaie, felii de roșii, ouă fierte date pe răzătoare, suc de lămâie și un strop de ulei. Sitarii erau doar pretext al unor întâlniri de neuitat.

Gabriel CHEROIU

SE ÎNTORC SITARII!

       După ce, pe 10 martie, stoluri imense de gârlițe au curs parcă fără încetare, sub pavăza nopții, în drumul lor către baștina taigalei siberiene, s-au ivit primele semne că se urnesc din cartierele lor de iernare dinspre miazăzi și sitarii. Discreția felului lor de a fi se manifestă și pe timpul migrației, astfel încât, dacă vrei să le descoperi prezența, trebuie ori să tatonezi zilnic locurile tradiționale de escală sau de cuibărit ale acestor păsări misterioase ori să beneficiezi constant de informații proaspete din teren.

       Gălăgioase, gâștele, în survolul lor la sute de metri înălțime, se fac ușor remarcate de urechea obișnuită cu modul lor de a comunica fără încetare cu partenerele de stol, în structura căruia își schimbă ritmic poziția pe timpul zborului, cele obosite, din vârful formației, fiind înlocuite de altele, din coada plutonului, beneficiare ale dislocării aerului de către vârfurile de lance. Organizarea lor este exemplară. Iar modul gregar de viață nu face decât să le consolideze solidaritatea. Renumitul etolog Konrad Lorenz le datorează premiul Nobel, după decenii de studiu asiduu al comportamentului anseridelor.

       Și contingentele sitarilor în flux și reflux sezonier se deplasează pe întuneric, dar în liniște. De fapt, ei nici nu excelează prin emiterea de sunete remarcabile cu ușurință. Înainte de toate, sitarii se recomandă prin lipsă de stridență: penajul marmorat în culori stinse îi face de nevăzut în frunzișul veșted, zborul catifelat, silențios, pare că îi dizolvă în umbrele crepusculului, glasul li se confundă cu murmurul pădurii.

       Poate că și de aceea, cei pasionați de vânarea sitarilor se constituie într-o veritabilă castă în sânul breslei noastre, unde mulți au aninat numai întâmplător la ciochinar câte o pasăre cu plisc lung, despre care nu știau decât că e comestibilă. Pentru un „sitărar” autentic, câteva astfel de trofee adjudecate la capătul unei zile extenuante dar savuroase atât pentru vânător, cât și pentru câinele scotocitor, reprezintă un palmares neprețuit.

       E adevărat că vânătoarea de primăvară „la dibuit” sau „la picior” poate suscita reproșuri, pădurea fremătând atunci de viața a cărei primă condiție de manifestare este liniștea. Atunci, sunt stârniți și sitarii, deopotrivă masculi și femele. În amurg însă, „la pândă”, în anumite poieni, cad în foc doar cocoși. Găinile adastă în locuri deschise, vizibile, pe sol, răsfirându-și penele alburii ale cozii, pentru a-și atrage pețitorii. Acest așa-numit „joc de seară” putea fi păstrat ca prilej de vânătoare, ca singură metodă admisă și în alte țări pentru luna martie, în scurtele escale ale sitarilor în drumul lor către miazănoapte. Odată cu scurtarea sezonului până la finele lui februarie, se împuținează și mica familie a sitărarilor autohtoni, în vreme ce jur-împrejurul nostru pasionații acestei păsări se bucură în continuare de farmecul tradiționalei așteptări a zburătoarelor venite, în valuri, dinspre sud.

       În Bucovina, locurile de cuibărit ale sitarilor corespund cu arealul cocoșilor-de-munte. Nu am găsit cuib, dar am văzut câteva fotografii cu câte patru pui de sitar surprinși la peste o mie de metri altitudine, în covățica natală, mascată în subarboretul de lângă afinișurile din coasta vechilor locuri de bătaie ale gotcanilor de sub Feredeu. Pe acolo, în Corhana, în Bâtca-Mare și în Bâtca-Mică, sunt și culoarele de zbor păstrate din vechime de sitarii din zonă.

       De primăvara până toamna, dacă ai răbdare și aștepți pe un creștet de obcină căderea serii, deslușești în lumina scăzută zborul molatic, de liliac, al câte unui sitar. Când și când, ciudatul punct alunecând pe cer ca și când ar despica o pânză sinilie își marchează traseul pe boltă cu câte un sunet grav, aproape nefiresc, dar inconfundabil. I se spune „corăit”.

       În antiteză, dacă manifestările sonore ale cocoșului-de-munte din timpul ritualului nupțial sunt disproporționat de discrete față de impetuoasa etalare a gotcanului înfoiat, plin de arțag, delicatul sitar își face remarcată insesizabila trecere în zbor printr-o salbă de silabe aspre, asemenea celor ale corbului, oarecum.

       Sub imperiul acestui spectacol vernal, rămânem cu amintirea uluitoarelor partide din scăpătat de Mărțișor, pe meleaguri prahovene, când încununam ziua de vânătoare la sitari cu o salată zdravănă de leurdă, compactată cu telemea de oaie, felii de roșii, ouă fierte date pe răzătoare, suc de lămâie și un strop de ulei. Sitarii erau doar pretext al unor întâlniri de neuitat.

Gabriel CHEROIU

       Chiar dacă, la noi, cocoșul-de-munte a devenit de câtăva vreme exclusiv podoabă faunistică, vânătorul realmente pasionat, mai cu seamă cel ce a gustat din deliciile spectacolelor memorabile ale naturii, nu va putea trece cu vederea, în preajma Sângeorzului, rotitul gotcanilor. Astăzi, fie și platonic din punct de vedere cinegetic, suișul în lumea nobilelor tetraonide face parte din ritualul vânătorului din Carpați, și nu numai al acestuia. Peste aproape o jumătate de an, același împătimit nu va lipsi nici de la boncăluitul cerbilor și de la logodna ieruncilor. Aici, oarecum în oglindă, fiorul cinegetic se apropie de cel halieutic, a cărui regulă sportivă, modernă, este „catch & release”. Atâta doar că locul puștii este luat de aparatul de fotografiat sau de propria memorie a retinei, după toate rigorile scenariului de când lumea (același dar, totuși, de fiecare dată altul) al trecerii, precum în basme, pe un alt tărâm.

       O astfel de expediție în afundul culmilor înalte și împădurite preponderent cu molid sau brad impune respectarea unui minimum de reguli deja consacrate, dintre care buna condiție fizică este cea dintâi. Urmează cunoașterea terenului, pentru că, pe întuneric, ajungerea în preajma locului de rotit al păsărilor misterioase este imposibilă pentru un neofit. De regulă, călăuza e indispensabilă. În prima parte a traseului, poate fi utilizată lanterna, obligatoriu cu bătaie scurtă, la câțiva pași. Apoi, pe măsura apropierii de ținta călătoriei, singurele surse de lumină rămân stelele și, în cel mai bun caz (adică, sub cer senin), luna. Pentru a nu te poticni și pentru a ocoli obstacolele de tot felul, inclusiv arborii din cale, ghizi îți sunt instinctul și rutina străbaterii pădurii cu pante neașteptate, în beznă. Atunci, e ca și cum ai comuta, la volanul mașinii sau la manșa avionului pe „pilot automat”. În afară de văz, toate simțurile intră în funcțiune extrem de acut. Oricum, sunt complementare. În plus, pasul trebuie să devină tot mai elastic, iar călcătura moale, silențioasă. Gotcanii, care își petrec noaptea pe crengile înalte ale anumitor columne verzi din cuprinsul bătăii, aud teribil de bine. Nu mai vorbesc de vigilența găinilor…

       Apoi urmează alegerea locului de ședere, în așteptarea primelor semne ale deșteptării din somn a păsărilor ce își succed partitura trilurilor matinale, până să se ajungă în punctul intrării în scenă a impetuoșilor cavaleri cu veșmânt tenebros. Cernitul mierloi pare că e vioara întâi. Urmează cintezele, sturzii, pițigușii, vreun sitar în trecere, codobaturile, codroșii. Uneori, plânge vreo ciocănitoare, în zbor vălurit.

       Cocoșii îndrăznesc să se facă auziți mai târziu, în irizațiile aurorale ale crăpatului de ziuă. Precum cel al xilofonului, locul lor în orchestra pădurii nu este în rândul întâi. Numai urechea antrenată poate despleti din corul de sunete firul subțire al strofei prin care cocoșul-de-munte își inaugurează madrigalul.

       Turnirul propriu-zis începe odată ce gotcile au coborât pe pământ, stârnindu-și cu chemări discrete, guturale, pețitorii din amvoanele de cetină. Rotitul cocoșilor continuă printre cioate vechi și petice de zăpadă, cu încleștări aprige între pretendenți, cu urmăriri și lupte corp la corp, când pliscurile încovoiate smulg pene și stropesc arena cu picuri de sânge. Înfoiați asemenea dropioilor de pe bărăganele de altădată sau din șesul Bungeacului, surzi și orbi la toate din jur, gladiatorii muntelui își etalează sălbatica splendoare o dată pe an, dimineața devreme, departe de indiscreția intrușilor. E o nuntă ce se vrea de familie, deși, adesea, în preajmă, se tupilează râsul și jderul, nepoftiți la masă, pentru a profita de scurta nebunie a poveștii de dragoste a impetuoaselor tetraonide.

       Tipicul apropiatului de scena unde evoluează protagoniștii presupune precauții dintre cele mai drastice, inclusiv încremenirea în poziții incomode, aproape imposibile, în pauzele din timpul „tocilatului”, cum este denumită manifestarea sonoră a gotcanului umflat în pene, la propriu, când își declară, în extaz, tăria de vârtute.

       Pentru vânător, stăpânirea acestei tehnici este esențială. Fără înaintarea în cadența alternanței dintre strofe și pauze, tot efortul incursiunii devine sortit eșecului. Măiestria sincronizării reprezintă cheia succesului, mai cu seamă în acest caz. Dar faptul că, acum, ni s-a rezervat postura de simpli spectatori la rotitul gotcanilor ne scutește de orice temere. Până la urmă, e vorba doar de respectul de sine și de fabulosul reprezentației.

Gabriel CHEROIU   

În limbaj vânătoresc, mistrețului mascul conștient de vigoarea lui, masiv și puternic, i se spune „solitar”. El își ajunge sieși. De aceea, nu consimte să se alăture ciurdei decât iarna, atras de efluviile ademenitoare ale femelelor în călduri, când nu precupețește niciun efort pentru a concura – uneori prin lupte crâncene cu semenii deopotrivă cu el – la grațiile acestora. În situații limită, nu dă înapoi din fața marilor prădători, cărora le opune mușchii de oțel, platoșa veșmântului parcă pietrificat și pumnalele încovoiate ale colților. Chiar și ursul pregetă uneori în fața unui vier înfierbântat, cu botul plin de spume, lângă hoitul la care își dispută întâietatea. Sunt menționate cazuri în care, după o confruntare deschisă între astfel de pretendenți – numită în limbaj de specialitate „concurență interspecifică” –  leșurile ambilor combatanți au fost găsite nu departe unul de celălalt, în imediata apropiere a sursei de hrană devenite „casus belli” (motiv de război).

       Nici câinilor mânători-hărțuitori nu prea le este la îndemână să înfrunte un vier solitar. Oricât ar fi ei de tăbăciți și de încercați în această luptă dintre gladiatori de mare calibru, oricât s-ar coaliza cu semenii lor în strategii de învăluire și vlăguire a adversarului, mulți dau bir cu fugiții sau, mai rău, plătesc cu pielea ori chiar cu viața în fața iataganelor necruțătoare ale potrivnicului. Ținut în loc de haita în continuă mișcare, ostenit de harț și de neputința de a înfrunta, prin luptă corp la corp, un singur adversar, mistrețul poate fi surprins atunci, la ananghie fiind, de vânătorul apropiat la adăpostul  iureșului întreținut de câini. Singura lui grijă, în febra momentului, trebuie să fie aceea de a nu produce victime tocmai printre aliații patrupezi. S-a mai întâmplat și așa ceva, iar bucuria izbândei a umbrit-o pe cea dureroasă, a pierderii unui câine din vina de a nu fi cântărit cu luciditate slobozirea focului.

Foto : R.V. M

Am fost martor, cu puțin înainte de Florii, la tot tipicul urmăririi unui vier singuratic, de vreme ce legea îngăduie acum vânarea mistreților masculi de-a lungul întregului an. Zăpada așezată, cu totul neașteptat, peste noapte a declanșat un adevărat tumult. Jos, la poalele culmilor, plesneau mugurii vișinilor și prunilor. Aici, la coturile largi ale pâraielor, abia împungeau printre petice de omăt pliscurile verzi ale buruienilor de mai târziu.

       Urma porcului, proaspătă, ațâța câinii, doi jagdterrieri și un teckel sârmos. Ultimul, cu picioarele lui scurte, încerca anevoie să țină pasul cu tovarășii săi, prin zăpada moinoasă. Sârgul și teribila-i risipă de energie ne mobilizau. De la capătul drumului forestier, pe Paltinel, am început să urcăm pe două laturi, gâfâind la limita puterilor, către poiana Pletovata, prin făgănișuri tinere. Urmele vierului și ale câinilor ne ghidau fără greș: nu aveam cum să deviem de la direcția bună și să ne afundăm în cine știe ce pustietate. O răritură pe clin domol ne-a răsărit providențial în cale, atât cât să ne reglăm respirația și să găsim puterea de a iuți pasul.

       Sub Curmătura, în smida de molid, haiticul bătea pe loc. Probabil, în doborâtura veche, mistrețul se încuiase într-un loc prielnic, asigurându-și spatele, iar câinii șarjau pentru a-l încolți din trei părți și a-l deruta. În asemenea momente de mare tensiune, tactica lor se dovedește imbatabilă: se reped simultan, simulând atacul, dar se retrag cu agilitate, la timp , din raza de acțiune a fălcilor prevăzute cu arme necruțătoare – colții curbați, tăioși precum briciul.

       La loc deschis, am zărit vânzoleala din huci. Am forțat, cu arma pregătită, panta aprigă, păstrându-mi partea dreaptă a rariștii. Ceilalți doi camarazi s-au pliat pe stânga, într-o mișcare de învăluire. Ne-am înțeles vânătorește, fără vorbe. Câinii încă țineau porcul pe loc, dar dâmbul din față nu-mi dădea voie să mă lămuresc unde anume s-a refugiat sălbăticiunea. Un foc de carabină m-a pironit. Apoi, a răsunat al doilea. Pe când zoream cu inima bătându-mi în gât, am auzit limpede îndârjirea hărțuitorilor flocăind dihania. Nu mai avea rost să mă grăbesc: solitarul căzuse.

Dar greul abia acum începea. După felicitările de rigoare și după momentul de reculegere la căpătâiul impetuosului nostru adversar, urma coborâșul, ceea ce, ca la orice vânătoare la munte, nu e o treabă ușoară. Până la fine, înainte de scăpătatul soarelui, am ieșit la drum, de unde am fost preluați, vânători și vânat, de ceilalți camarazi, care așteptau să asculte în schimb o poveste.

Dr. Gabriel CHEROIU

După cum vă spuneam săptămâna trecută, ne-am pregătit temeinic pentru deschiderea sezonului la rață mare, prospectând îndelung terenul și croind planuri de anvergură. Giurgenii de azi nu seamănă cu Giurgenii de ieri, ca să nu mai vorbim de cei de acum trei decenii. Bine, nici noi nu suntem aceiași, dar asta e altă poveste… Nea Mitrache, gazda noastră de odinioară, a trecut la cele veșnice, iar cantonul lui, cu acareturi și bostănărie, s-a ruinat. Astăzi, dacă ești vânător și vrei să zăbovești câteva zile aici, te afli într-o mare încurcătură.

       Am oscilat între a dormi două nopți în mașini, lucru destul de neplăcut (oarecum, soluție de avarie), și a campa în corturi, ca pe vremuri, în anii juneții, când disprețuiam deopotrivă gerul și vipia, ninsoarea și ploaia, printr-o asumare a spiritului vânătorii romantice, fior nativ sau dobândit, probabil, din lecturile adolescenței.

Ne-am instalat, așadar, tabăra de cum am descins pe malul fluviului, pe o ridicătură flancată de stuf, la adăpostul unei sălcii bătrâne, pe trunchiul căreia se putea citi fluctuația cotelor Dunării de-a lungul timpului, ca pe un răboj viu. Cele două corturi, cu toată recuzita comprimată în saci impermeabili, au început să capete concretețe sub formă de cămine efemere, pe fondul unei forfote entuziaste și zgomotoase. Până și cei doi câini ai noștri, după o minuțioasă prospectare a împrejurimilor, se retrăseseră, prudent, la umbră, pentru a nu incomoda.

       Pitorescul cortului capătă, la vânătoare, un plus de conotații afective, ceea ce îi îmbogățește statutul de simplu adăpost. De pildă, cortul cazon al generalului C. Rosetti-Bălănescu, din „Expediții și peripeții” (jurnalul său cinegetic pe meleagurile Ialpugului basarabean), era o adevărată reședință sezonieră, dotată, acum un secol, cu toate cele necesare traiului și cercetărilor ornitologice, inclusiv cu ordonanță și bucătar. Nouă ne lipseau, momentan, asemenea auxiliare prețioase, dar am decis să le suplinim absența prin rotație, cu toate riscurile.

       Am mai fost la vânătoare, în repetate rânduri și în toate anotimpurile, acordând cortului funcția de bordei ori de cabană, când cele două lipseau din peisaj, fiind adică forțați de împrejurări. Și niciodată n-am regretat. E adevărat, ridicarea și dezmembrarea unei case, fie ea și din pânză, solicită efort. Însă răstimpul dedicat statutului ei de cămin justifică toate sforțările. Am avut și tihnă, și vreme pentru depănatul amintirilor, și loc de odihnă după umbletul prin lumea sălbăticiunilor.

       Ne-am amintit, la lumina focului încropit în vatra precară, sub stele, de alte corturi, în pragul cărora adăstam la rotitul gotcanilor, cu felii de gheață topite în ceainic, sau la boncăluitul cerbilor, toamna. Țin minte că, într-un scăpătat de Răpciune, ne-am trezit, în zori, pe când taurii mugeau aprig împrejur, cu zăpada așternută de o palmă pe foaia cauciucată a „casei” noastre. Apoi, la prepelițe, nu pot uita zorile grăbite, întâmpinate la prima cafea a zilei, în cântecul greierilor și pitpalacilor neobosiți, pe câmpul turmentat de miresme.

       În total, „deschiderea” aceasta de la Giurgeni ne-a furnizat patru pânde (două dimineața și două seara), cu toate deliciile și dezamăgirile întâlnirii cu zburătoarele numite rațe mari. S-a întâmplat ca ivirea șuierătoare a câtorva stoluri să ne surprindă muți la spectacolul apelor, la fel ca și pe armele noastre. Nu eram departe unul de celălalt, așa că au răsunat în lumina scăzută și remarci malițioase la adresa camarazilor contemplativi. Cert este că, exact în prima zi, s-au înregistrat și două dubleuri la rățoi, căzuți pe uscat, ceea ce ne-a mai sporit prestigiul în ochii companionilor noștri patrupezi, surprinși de comportamentul nostru pueril, de adolescenți fugiți de acasă. Șederea la cort ne schimbase cu totul.

       După eviscerarea sumară și zvântarea obligatorie, rațele s-au regăsit în lăzile frigorifice alimentate de acumulatorii mașinilor. Pentru viața noastră de noapte, neprețuite au fost lămpile solare din dotare, aliați de nădejde în pustietate. Pregătite, din construcție, să ne servească până dimineața, le dezafectam la un moment dat, pentru că atrăgeau țânțarii.

       Una peste alta, a fost o ieșire memorabilă. În final, am avut de împărțit la patru unsprezece rațe. Pentru că ne dădea cu virgulă, am decis să direcționăm trei dintre ele către cuptor și să ne continuăm taifasul din fața corturilor acasă, la umbra unui clondir de Jidvei cum se cade, adică alb, sec și, obligatoriu, rece.

Dr. Gabriel Cheroiu

Pasajul de toamnă al sitarilor de la miazănoapte către meleaguri mai prielnice rămâne tributar capriciilor vremii, nesupunându-se canoanelor unei date fixe, lucru valabil pentru toate zburătoarele aflate în balans sezonier între nord și sud. Socotind că baștina le este acolo unde obișnuiesc să cuibărească, petrecerea anotimpului hibernal în zonele de miazăzi ale Europei sau chiar pe alte continente, cel mai adesea în Africa, echivalează cu bejenia.

       De când mare parte din vânătorii europeni au fost nevoiți să devină simpli spectatori la pasajul vernal al sitarilor, plăcerea pândelor în locurile de desfășurare a spectacolului nupțial oferit de aceste păsări misterioase a devenit exclusiv subiect literar ori nostalgie a celor mai vârstnici, împărtășită mai tinerilor camarazi la gura sobei. Am fost și eu în Arcadia acelor vremuri, din spiritul căreia port amintiri dintre cele mai pline de fior. Ultimele pâlpâiri ale amurgului, prin zăvoaie mărginite de tufă roșie în mustul zăpezii, iscau, pe atunci, umbre de sitari în zbor catifelat și surprinzător, asupra cărora numai agerimea puștilor celor mai dibace avea putere.

       Uneori, și pasajul de toamnă poate să ofere prilejuri memorabile de întâlnire cu înaripatele marmorate, nespus de scumpe la vedere în restul anului. Țin minte și acum seara de întoarcere la cabană de la un boncăluit al cerbilor, când, la sfârșit de septembrie, ni se petreceau în farurile mașinii, din șanțurile devenite neîncăpătoare pentru apa ultimelor ploi, nenumărate siluete de sitari, căzuți, probabil, peste noapte, în ținutul acela al Râștei lui m. Sadoveanu, pe drumul lor către o iarnă mai blândă.

Altfel, cu greu sau numai din întâmplare, cine știe prin ce miracol, îi poți întâlni toamna târziu sau primăvara devreme. I-am mai găsit, odată, la Fetești, în buza jilavă a Dunării-Vechi, la fine de noiembrie, pe când ne aflam în căutarea gârlițelor. Având dezlegare, am abandonat de îndată umbletul după iluzoriile gâște, am schimbat cartușele de pe țevi și ne-am lăsat furați de mirajul „păsărilor cu pliscul lung”.

       Iată însă că și mai deunăzi, la sfârșit de octombrie, șansa mi-a surâs sub umărul Feredeului. Tocmai mă bucuram la vederea lespezilor lustruite de cei câțiva păstrăvi suiți la boiște cine știe de unde, către izvoarele Pârâului-Mic, când mi-a sărit pe neveste un sitar; nu la mare distanță, al doilea. N-am mai tulburat liniștea locului și, după formalitățile de rigoare, așadar cu patalama în buzunar, am revenit a doua zi. Când e vorba de popas în plin pasaj, rapiditatea de mișcare este esențială. Cert e că, în snopul grupat al 20-ului meu, fără să deranjez terenul, am izbutit să-mi anin la ciochinar, în nici un ceas, trei trofee din patru focuri. Era mai mult decât sperasem.

       Experimentasem până atunci rețete culinare dintre cele mai rafinate, așa că, folosindu-mi și imaginația, am putut oferi invitaților mei (după cele două zile de maturare a „materiei prime”) o mâncare de sitar înăbușit, cu cartofi copți, alături de câțiva râșcovi murați, crocanți și plini de temperament. Aperitivul a constat dintr-un degetar de rachiu de pere aprig, iar catalizatorul istorisirilor vânătorești l-a constituit Zghihara de Huși, din anul trecut, licoare de cursă lungă, fără strășnicie, dar parfumată și, vorba lui Creangă, frumos curgătoare și limpede precum cristalul.

       Piesa de rezistență au reprezentat-o însă cele șase tartine cu intestine de sitar, variantă mioritică, ușor modificată din motive de reticențe lesne de înțeles, a rețetei originale. Socotiți cam excentrici pentru gusturile noastre, francezii prepară acest pateu fără să curețe mațul păsării, care conține, pe parcursul său de mai bine de o jumătate de metru, râme și viermi în stadii succesive de macerare și depreciere, extremitățile fiind cu totul dezagreabile. Am ales, așadar, o soluție de compromis, unanim acceptată prin precedentul tradiționalului nostru borș din mațe de miel, mult gustat pe masa de Paște.

       Am considerat drept cale de mijloc spălarea prealabilă a intestinelor de sitari (ceea ce, poate, în Franța, ar fi luată drept o impietate), le-am mărunțit, le-am rumenit într-o jumătate de pachet de unt, am adăugat sare și piper, am pasat ficații fierți în vin și două gălbenușuri de ou răscopt, după care am servit pasta rezultată pe felii de pâine de casă, prăjite atunci în restul de unt.

       În asemenea momente de exuberanță gastronomică, parcă ești tentat să mai adaugi câte ceva, însă convivii mei m-au asigurat că nu mai lipsește nimic, în afara… altui platou cu tartine.

Gabriel CHEROIU

Încă din anii 1950 au fost preocupări intense referitoare la îmbunătățirea fondului cinegetic național prin introducerea unor specii, de real interes pentru fauna autohtonă .

       Condițiile staționale din anumite regiuni au fost studiate și analizate de către specialiștii acelor vremuri, printre care conf. Otto Witting, prof. Vasile Cotta, ing. silvic Aurel Ungur și alții.

        Silvicultorul Otto E. Witting (1889-1955) activase în sectorul silvic câțiva ani chiar în regiune (din anul 1939 până in anul 1941 a fost însărcinat cu conducerea Direcției Silvice Alba) și deja era familiarizat cu toate particularitățile existente acolo. Cu un an înainte de trecerea sa în neființă, acesta publica o sinteză despre ,,Regiunile indicate pentru parcurile de vânătoare populate cu cervide” în care amintește ca regiune favorabilă pentru cerb lopătar ,,pădurile situate în zona Sebeșului ”. Posibil ca această contribuție să fi influențat poziționarea țarcului din pădurea Petrești, câțiva ani mai târziu .

       Așa cum deja este știut, cerbul lopătar, are cele mai mici efective între speciile de cervide din România, după cerbul comun si căprior. Specie alohtonă, adusă în urmă cu câteva secole în Transilvania în câteva parcuri vânătoresti, cu fluctuații ale efectivelor, are o reală importanță faunistica. Gestionarea durabilă a acestei specii ar fi un mare beneficiu în viitor pentru biodiversitatea românească.

       Țarcul de la Hăpria, din imediata apropiere a complexului cinegetic ,,Lupoaia”, a fost înființat prin includerea unei suprafețe de păsuni, concesionate de la Primăria comunei Ciugud. Astfel, au fost îngrădite circa 6 hectare, din cele 18 concesionate. A fost ales spațiul cel mai adecvat care prezenta un biotop propice lopătarilor, cu trupuri de vegetație arbustivă întâlnită în zona deluroasă. Materialele aferente proiectului (stâlpi, plasă, sârmă, monturi, etc) au fost aduse din Ungaria.

       Procesul de muncă a început în vara anului 2022 și s-a finalizat în luna octombrie al aceluiași an. Toată munca depusă pentru constituirea țarcului a fost efectuată de personalul asociației AJVPS Alba și de către voluntari, între care și membri vânători. Banii necesari achiziției lotului de exemplare de cerbi lopătari au fost asigurați exclusiv din contribuția membrilor vânători ai asociației.

       În acel an s-au cumpărat de la un țarc (cu genitori valoroși provenind din Ungaria) din județul Mureș 20 de exemplare, iar alte 4 au fost oferite bonus de către cei care au în administrație țarcul.

       În total, între cele 24 de exemplare au fost  12 masculi (cu trofee promițătoare, adulți și tineret), respectiv 12 ciute (în stadiul adult și femele tinere).

În incinta țarcului s-a amplasat un loc de hrănire și un loc pentru adăpare.

       Ca dinamică populațională, din toamna anului 2022, până în luna octombrie a anului 2025, s-a ajuns la un efectiv estimat la 55-60 de exemplare.

        Nu pot să nu amintesc aici volumul vast de muncă depus de către personalul de specialitate al asociației (în special dl. Florin Stanciu, paznic al fondului de vânătoare nr. 36 Berghin, în cuprinsul căruia a fost dispus țarcul și care zilnic l-a monitorizat), coordonați de către reputatul dr. Bogdan Dragomir, coordonatorul tehnic al acestei asociații.

      Acest proiect temerar a fost o premieră postdecembristă, la nivel național, totul făcându-se din fondurile asociației AJVPS Alba, fără vreun sprijin din partea ministerului de resort sau al altor entități care ar fi trebuit să încurajeze asemenea manifestări.

    Obiectivul acestui demers a fost de a asigura o ,,împrosparare a sângelui”, o îmbunătățire a calității genetice pentru populația existentă deja în fondul de vânătoare nr.52 Pianu, din apropierea orașului Sebeș, colonizata încă din anul 1957.

      Contingentul de cerbi lopatari existent aici este vizibil afectat de consangvinizare, fiind un nucleu izolat de exemplare. În prezent, pe fondul de vânătoare Pianu se estimează un număr de 100 exemplare sedentare.

       Distanța de la țarcul de aclimatizare până la eliberarea în teren a fost de aproximativ 25 de km. Toate exemplarele au fost crotaliate. Caracterul gregar specific etologiei lor îi va ajuta în integrarea în cârdurile de acolo. Configurația trofeelor, dimorfismul sexual evident poate sprijini în identificarea și localizarea lor ulterioară. Habitatul mozaicat care generează condițiile necesare de hrană și adăpost prezent în aceste  locuri, va fi un suport bun pentru exemplarele introduse.

        S-a ales locul cel mai potrivit din fondul cinegetic, acolo unde au fost eliberate până acum (în data de 22 si 23 octombrie) un numar 15 exemplare (9 tauri și 6 ciute). În prealabil, a fost atent analizat și  au fost  desfășurate acțiuni necesare pentru controlul prădătorilor (în acest fond, pe lângă cei trei prădători deja cunoscuți din fauna noastră , fiind prezent și sacalul). S-a obținut și derogare pentru exemplare de lup. Este demn de menționat că înainte să fie făcută prima colonizare în regiune (1958), între anii 1954-1955, s-au împușcat 19 lupi.

Buna documentare, observațiile profesioniste și gradul mare de responsabilitate și interes manifestat în legătură cu acest proiect a dus la o reușită indubitabilă.

         AJVPS Alba, prin această lucrare memorabilă, a urmărit asigurarea unei calități genetice superioare, menținerea unei populații cât mai viguroase care să poate rezista și în viitor în cuprinsul acestui fond cinegetic. Țelul urmărit a fost constituirea unui nucleu cât mai puternic, cu caracter sălbatic, care să ofere perenitate speciei în aceste habitate.  Evoluția  cârdurilor va  fi observată de către personalul de specialitate. Se vor continua acțiunile pentru  prevenirea braconajului, precum și toată seria de îndatoriri ce țin de buna gestionare al acestui contingent de cervide (administrarea de sare, plus hrana complementară aferentă ). Vor fi amplasate în plus mai multe camere de monitorizare ale faunei.

        Iată si un scurt istoric al fondului de vânătoare Pianu (comprimat din mai multe surse bibliografice, între care si valoroasa monografie ,,Cerbul lopătar in Romania” elaborată de dr. S. Geacu in anul 2012).

        În primavara anului 1957 au fost aduse 16 exemplare din parcul Șarlota, jud.Timiș, pe ruta feroviară, până în gara Sebeș. Din gară,  lăzile cu cervide au fost transportate cu camionul până in pădurea Pianu-Petrești. S-a amenajat un țarc de circa 1,5 ha, împrejmuirea sa făcându-se cu rigle de lemn.

     Lopătarii s-au ținut un an și jumătate în acea incintă, apoi au fost eliberați la sfârșitul anului 1958. O curiozitate, în anul 1973 s a semnalat singurul caz de albinism la un taur. Iată și câteva trofee valoroase extrase de pe acest fond: în anul 1977 -190,4 pct CIC, în 1976- 178,52 pct CIC, în 1975-178,07 pct CIC, în 1969-176 pct CIC, în 1980- 171,92 pct CIC, în 1978-171,36 pct CIC.

      Conform unor statistici, în anul 1960, efectivele pe acest fond erau de circa 30 exemplare viețuind pe  2000 hectare, aproximativ 1,5 ex/ 100 hectare. Așadar, ca areal, în acel interval, lopatarii ocupau cam 2000 hectare (ar fi foarte indicat să fie analizat cam cat areal ocupa in prezent efectivele în cadrul fondului.)

        Deja peste un deceniu, pe fondul de vânătoare Pianu erau efective de 66 exemplare, mărindu-se și arealul lor cu câteva sute de hectare.  Cel mai mare efectiv înregistrat a fost în anul 1984, atunci când au fost estimate circa 174 exemplare. În anul 1987, efectivele erau de 165 exemplare, în anul 1990- 100 ex.,  în anul 2000, 96 exemplare, în 2005- 132 exemplare, iar în 2010, au fost recenzate 104 exemplare.

       Între anii 1989-1991, ani în care flagelul braconajului a fost destul de accentuat, ca urmare a climatului socio-politic, s-a înregistrat o diminuare populațională de circa 50  %.

          Închei având convingerea că această experiență va fi benefică pentru eco-etologia cerbului lopătar, momentul putând fi consemnat în istoriografia cinegetică drept o incontestabilă lecție despre pasiune, dăruire, implicare, devotament și spirit de unitate.

Radu V. Mija