Pasajul de toamnă al sitarilor de la miazănoapte către meleaguri mai prielnice rămâne tributar capriciilor vremii, nesupunându-se canoanelor unei date fixe, lucru valabil pentru toate zburătoarele aflate în balans sezonier între nord și sud. Socotind că baștina le este acolo unde obișnuiesc să cuibărească, petrecerea anotimpului hibernal în zonele de miazăzi ale Europei sau chiar pe alte continente, cel mai adesea în Africa, echivalează cu bejenia.
De când mare parte din vânătorii europeni au fost nevoiți să devină simpli spectatori la pasajul vernal al sitarilor, plăcerea pândelor în locurile de desfășurare a spectacolului nupțial oferit de aceste păsări misterioase a devenit exclusiv subiect literar ori nostalgie a celor mai vârstnici, împărtășită mai tinerilor camarazi la gura sobei. Am fost și eu în Arcadia acelor vremuri, din spiritul căreia port amintiri dintre cele mai pline de fior. Ultimele pâlpâiri ale amurgului, prin zăvoaie mărginite de tufă roșie în mustul zăpezii, iscau, pe atunci, umbre de sitari în zbor catifelat și surprinzător, asupra cărora numai agerimea puștilor celor mai dibace avea putere.
Uneori, și pasajul de toamnă poate să ofere prilejuri memorabile de întâlnire cu înaripatele marmorate, nespus de scumpe la vedere în restul anului. Țin minte și acum seara de întoarcere la cabană de la un boncăluit al cerbilor, când, la sfârșit de septembrie, ni se petreceau în farurile mașinii, din șanțurile devenite neîncăpătoare pentru apa ultimelor ploi, nenumărate siluete de sitari, căzuți, probabil, peste noapte, în ținutul acela al Râștei lui m. Sadoveanu, pe drumul lor către o iarnă mai blândă.
Altfel, cu greu sau numai din întâmplare, cine știe prin ce miracol, îi poți întâlni toamna târziu sau primăvara devreme. I-am mai găsit, odată, la Fetești, în buza jilavă a Dunării-Vechi, la fine de noiembrie, pe când ne aflam în căutarea gârlițelor. Având dezlegare, am abandonat de îndată umbletul după iluzoriile gâște, am schimbat cartușele de pe țevi și ne-am lăsat furați de mirajul „păsărilor cu pliscul lung”.
Iată însă că și mai deunăzi, la sfârșit de octombrie, șansa mi-a surâs sub umărul Feredeului. Tocmai mă bucuram la vederea lespezilor lustruite de cei câțiva păstrăvi suiți la boiște cine știe de unde, către izvoarele Pârâului-Mic, când mi-a sărit pe neveste un sitar; nu la mare distanță, al doilea. N-am mai tulburat liniștea locului și, după formalitățile de rigoare, așadar cu patalama în buzunar, am revenit a doua zi. Când e vorba de popas în plin pasaj, rapiditatea de mișcare este esențială. Cert e că, în snopul grupat al 20-ului meu, fără să deranjez terenul, am izbutit să-mi anin la ciochinar, în nici un ceas, trei trofee din patru focuri. Era mai mult decât sperasem.
Experimentasem până atunci rețete culinare dintre cele mai rafinate, așa că, folosindu-mi și imaginația, am putut oferi invitaților mei (după cele două zile de maturare a „materiei prime”) o mâncare de sitar înăbușit, cu cartofi copți, alături de câțiva râșcovi murați, crocanți și plini de temperament. Aperitivul a constat dintr-un degetar de rachiu de pere aprig, iar catalizatorul istorisirilor vânătorești l-a constituit Zghihara de Huși, din anul trecut, licoare de cursă lungă, fără strășnicie, dar parfumată și, vorba lui Creangă, frumos curgătoare și limpede precum cristalul.
Piesa de rezistență au reprezentat-o însă cele șase tartine cu intestine de sitar, variantă mioritică, ușor modificată din motive de reticențe lesne de înțeles, a rețetei originale. Socotiți cam excentrici pentru gusturile noastre, francezii prepară acest pateu fără să curețe mațul păsării, care conține, pe parcursul său de mai bine de o jumătate de metru, râme și viermi în stadii succesive de macerare și depreciere, extremitățile fiind cu totul dezagreabile. Am ales, așadar, o soluție de compromis, unanim acceptată prin precedentul tradiționalului nostru borș din mațe de miel, mult gustat pe masa de Paște.
Am considerat drept cale de mijloc spălarea prealabilă a intestinelor de sitari (ceea ce, poate, în Franța, ar fi luată drept o impietate), le-am mărunțit, le-am rumenit într-o jumătate de pachet de unt, am adăugat sare și piper, am pasat ficații fierți în vin și două gălbenușuri de ou răscopt, după care am servit pasta rezultată pe felii de pâine de casă, prăjite atunci în restul de unt.
În asemenea momente de exuberanță gastronomică, parcă ești tentat să mai adaugi câte ceva, însă convivii mei m-au asigurat că nu mai lipsește nimic, în afara… altui platou cu tartine.
Gabriel CHEROIU