CategoriesEcouri în timp by

Pornind la drum

Pornind la Drum

 Gândul acestei reviste s’a născut în o seară de Septemvrie târziu, în casă din vârf de munte, unde sălăşluiam de câteva zile. Inserarea ne ajunsese împrăştiaţi, care pe unde dibuiam pe urmă de cerb, şi acum în pragul nopţii eram adunaţi de nou intre pereţii de trunchi neciopliţi ai cabanei. Totmi si Achim adunară de pe masă miezurile cinei noastre simple, şterseră de sudori armele aninate în piroane de lemn, şi în vreme ce noi, cei patru preteni, ne cuibăream în pătulele de cetină moale mai umplură încă odată cu crepături de brad pântecele sobei. Apoi îşi căutară şi ei, paznici vrednici, un colţ de hodină în aretul focului. Dupăcum murea viaţa în feştila înăduşită în lampă, prindeau tot mai mult curaj suliţele de lumină care ţişneau dintre rătezele sobei şi se alungau jucăuşe dealungul pere-telui din faţă, iar în pervazul îngust al ferestei se desluşau tot mai mult licuricii stelelor. Printre muş-chiul bătut între bârne se filtra fără încetare aerul răcoros de afară, aducând înbalsamat miros de răşină. Şi, ca în fiecare seară, a început să se dapene firul poveştilor. Unul o întâmplare vânătorească, celalalt o observaţie din minunata lume, atât de puţin cunoscută, a vieţii jivinelor. Unul o znoavă, celalalt o problemă vânătorească… Se inoda firul, dela un tovarăş la celalalt, înviind amintiri şi nădejdi, care acopereau gândurile vieţii fiecăruia dintre noi în văpaia unei alte lumi. Ne cufundăm în lumea descătuşată de falşul convenţiunilor, stăpânită numai de legile firii, cuminţi şi fără târguiala. Dispar zăgazurile sociale, se năruie zidurile, pe care veacurile ni le-au ridicat intre noi şi mama noastră: pământul. In câteva clipe timpul fuge înapoi cu paşi de mii de ani, şi ne regăsim o mână de oameni tovarăşi, deopotrivă intre noi, feriţi de asprimile nopţii în un adăpost primitiv din vârf de munte.

 In jurul nostru foşneşte aceeaşi pădure de brad nepângărită de secure, ne străjuesc aceleaşi piscuri cu piatră arsă, acelaş luceafăr ne zimbeşte, ca şi înainte cu sute şi cu mii de ani, când alţi oameni au urcat muntele, alţi oameni au gonit gadinele pădurii, şi după zi de trudă, alţi oameni s’au adunat tovarăşi buni în jurul focului aţâţat din crepături de brad. Alţi oameni, mai înfrăţiţi cu zidirea lui Dumnezeu, şi poate, mai înfrăţiţi şi între ei.

 Timpul ne răpeşte în goana lui cu el, ne desbracă sufletele de tot ce s’a încărcat strein din neam în neam, şi ne simţim numai oameni, înfrăţiţi şi noi cu zidirea lui Dumnezeu, înfrăţiţi între noi…

 Focul adoarme pe încetul şi adorm şi vorbele oamenilor trudiţi. Din adâncul văii din faţa colibei răzbeşte până la noi muget întărâtat de cerb, care îşi strigă stăpânirea peste ceata lui. Brazii au început să cânte, în vântuleţul trezit, cântec de leagăn. Şi în acea seară minunată de Septemvrie târziu a încolţit gândul revistei noastre. Să aducem în casete cercetate de atâta greu ale pretenilor noştrii cât mai des iluzia mirosului de brad şi a aerului tăios de munte. Să-i desprindem din vreme în vreme dintre pietrele de moară, care le macină necontenit sufletele. Să-i apropiem de izvorul seninătăţii şi al liniştei: de minunea pe lângă care trecem fără să o vedem, minunea pentru infăp-tuirea căreia şi Cel Atotputernic a trebuit să muncească greu şase lungi zile biblice.

 Să adunăm sincer manile vânător eşti, să hoinărim împreună în largul câmpiilor, de-a lungul pâraelor de cleştar, să urcăm alăturea culmile. Să pândim cu dragoste viaţa făpturilor negrăitoare, şi să răsplătim durerea şi pierderea pe care o duce glonţul nostru, cu înzecită binefacere de pază şi ocrotire.

 Tovărăşie frăţească intre vânători, dragoste pentru pământul nostru şi pentru toate vietăţile pe care le ocroteşte, iată gândul, care ne călăuzeşte.

 l-am zis revistei noastre „Carpaţii”,pentru a înfăţişa imaginea acestui colţ de pământ pe care vrem să-l cultivăm şi să-l facem şi mai mult cunoscut şi mai mult iubit. Şi pornim la drum în frunte cu imaginea vânătorească a Celui ce a făcut din Carpaţi spinarea unei ţări, pentru a ne fi pururea, şi nouă şi cititorilor noştri, neuitată pildă de virtute vânătorească.

IONEL POP

(preluat din nr. 1 al revistei ,,Carpatii” 1933)

foto: Radu V. Mija

CategoriesEcouri în timp, Necategorizat by

Ziua Sf. Hubertus!

3 Noiembrie!

Ziua Sfântului Hubertus era cea care deschidea sezonul vânătorilor la ,,vânatul negru”, în deplină armonie cu toate cerințele cutumelor străvechi!

Sezonul rece tocmai își începea ciclul, lumina zilei scădea, pădurea era dezvelita de vesmantul frunzelor, vizibilitatea și deplasările in revier erau mai facile, iar pless hornul vestea din nou izbandele vrednicilor vânători!

Paleta preparativele avea decența ei, actul vânătorii se desfășura cu multă măiestrie și responsabilitate…, ținuta vânătorilor era una superioară …totul era o artă!

Goanele tumultoase puneau la crâncene încercări si oameni si animale! Iar iscusinta vânătorului era o cerință de prim ordin! Rezistenta fizică, îndemânarea, răbdarea ,…toate concurau cu simțurile sălbăticiunilor căutate.

Apoi, dupa rapunerea si dobândirea prazii se teseau legendele! Solemnitatea momentelor finale au fost zugrăvite prin sensibilitatea penelului și condeiului artiștilor, fie pe pânze, fie în file de carte! Etica vânătorească, motivele si credințele specifice, culturile si culturile au început odată cu sentimentele de respect nutrite pentru vietatile pământului!

Porunca de de capatai a vânătorului era : ,,cine nu este ocrotitor, NU este vânător!”(,,kein heger, kein jager”)!

Din păcate, acum, în secolul pe care-l parcurgem, … sine nobilitas…vânătoarea de altădată nu mai e…

Incet, încet s-a destrămat toată spiritualitatea ei!

Esența ei s-a trasfigurat ireversibil sub impactul pseudocivilizatiei moderne!

Iar amintirile se vor topi și ele in vâltoarea timpului…

Waidmannsheil!

R. V. M.

CategoriesEcouri în timp by

De ce vânăm?

Vânăm, pentru că în zestrea genetică a celor mai mulţi dintre noi s-au păstrat acele gene care au marcat pe scara evoluţiei omului un moment crucial în dezvoltarea sa istorică: trecerea de la stadiul de culegător de fructe, plante şi diverse vieţuitoare puţin evoluate, la cea de vânător, apoi de îmblânzitor şi crescător de animale sălbatice (din rândul cărora s-au desprins, prin selecţie artificială, încrucişări şi mutaţii genetice, cele domestice);

Vânăm, ca să păstrăm treaz spiritul plin de virtuţi al înaintaşilor noştri, care au vegheat, cu arma în mână, la independenţa şi bunăstarea naţiei noastre;

Vânăm, ca să punem în valoare o resursă naturală de o valoare inestimabilă;

Vânăm, pentru că susţinem, cu argumente indubitabile, că pieile, blănurile şi carnea vânatului sălbatic sunt net superioare calitativ şi din punct de vedere eco-nutritiv faţă de ale suratelor domestice ale acestora (hrănite artificial cu tot felul de surogate care, de cele mai multe ori, nu se înscriu în spectrul alimentar natural al acelor animale şi sunt intensiv îndopate cu substanţe chimice, ne-ecologice şi ne-sănătoase pentru bietele animale, obligate să roadă până la nivelul solului resurse nutritive extrem limitate dintr-un ţarc sau de pe o suprafaţă de teren – de cele mai multe ori – insuficientă);

Vânăm, pentru că nu putem admite mentalitatea „ecologiștilor”, că „vânătoarea este un sacrilegiu”; practicată etic şi corect, nu este mai sângeroasă şi mai dramatică decât sacrificarea animalului domestic, în curtea sau grădina gospodarului sau chiar la abator;

Vânăm, pentru că, deşi recunoaştem rolul natural – selectiv al prădătorilor, pe criterii pe care noi nu le putem stăpâni – ca, de exemplu: acuitatea simţurilor şi rezistenţa la oboseală ori viteza de fugă,  ştim şi putem să facem selecţie riguroasă, întru propăşirea vigorii speciilor de mare interes cinegetic; de asemeni, putem păstra un echilibru corespunzător între efectivele speciilor pradă şi prădător;

Vânăm, pentru că vânătoarea ne oţeleşte trupul, ne antrenează ochiul şi mâna;

Vânăm pentru că această activitate, practicată în mijlocul naturii, ne este izvor de sănătate şi înţelepciune;Vânăm, ca să evadăm din universul de asfalt şi beton al comunităţilor ticsite şi îmbâcsite, care ne face mai nervoşi, mai stresaţi, mai grăbiţi şi mai pripiţi, mai nerăbdători, mai vehemenţi şi mai răi;

Vânăm, pentru că ne-am dat seama că cele mai veritabile şi mai durabile senzaţii şi impresii nu se nasc în faţa ecranului televizorului, care serveşte lucruri gata mestecate, sau urlând într-o tribună, la fotbal, ci în oboseala apostolească a kilometrilor parcurşi în bătaia stihiilor naturii, cu tărhat în spate; de aceea avem convingerea că sintagma „casă, dulce casă”, a fost inventată neapărat de un vânător…

Vânăm ca să ne păstrăm sângele rece, să ne obişnuim să nu ne pierdem cu firea şi să ne învingem frica;

Vânăm ca să ne contopim cu tainele naturii înconjurătoare, balsam pentru sufletele noastre, deseori destul de chinuite;

Vânăm, pentru că vânătoarea ne pune în situaţii pline de farmec, prin neprevăzutul lor;

Vânăm, pentru ştiinţa de a primi cu un zâmbet eşecul, de a gusta din farmecul aventurii şi al neprevăzutului;

Vânăm  ca  să  ne  conservăm  simţurile treze, ne-amorţite, să fim curajoşi şi puternici, ingenioşi şi cu mare capacitate de rezistenţă şi adaptare, capabili să acţionăm prompt şi eficient;

Vânăm, pentru că din contactul nemijlocit cu natura, devenim buni cunoscători ai tainelor ei;

Vânăm ca să ne menţinem sănătoşi, la trup şi la  minte;

Vânăm pentru că vânătoarea ne oferă momente  de înălţare sufletească.

De ce vânez?

Vânez pentru că am ferma convingere că ocrotirea  eficientă, activă, a vânatului, nu se poate face decât  de către vânător, cu arma în mână! Susţin, cu toată responsabilitatea, că excluderea vânatului din sfera de influenţă a vânătorilor echivalează cu condamnarea acestuia la dispariţie;

Vânez, pentru că, la vânătoare, am ocazia să întâlnesc adevăraţi camarazi, de care mă leagă o prietenie veche de când lumea;

Vânez, pentru că, în preajma vânătorilor, îmi dau seama că suntem atât de asemănători, că putem păstra splendidul sentiment de prietenie omenească;

Vânez, pentru că, la vânătoare, vin oameni din cele mai deosebite categorii sociale, dar care, toţi, sau aproape toţi, au ceva „aparte”: un mod mai adânc, mai original, mai îngăduitor de a vedea lumea şi am convingerea că această mică înţelepciune se datorează, în mod cert, celor câteva ore de aşteptare şi detaşare, cu toate simţurile treze, răpite, sau câştigate, goanei febrile, care, de cele mai multe ori, ne împiedică să ştim că trăim;

Vânez pentru că, la vânătoare, am senzaţia că veghez asupra destinelor necuprinse ale vieţuitoarelor pădurii, destine în care, cu/sau fără voia noastră, se petrec o sumedenie de nedreptăţi;

Vânez pentru a mă îndepărta, măcar temporar, de falsele pudori, de artificial, de toate nedreptele convenţii pe care viaţa – oricum! – ni le pune pe umeri.

De ce (nu) vânaţi?

De fapt, asta este treaba Domniilor Voastre!

(de fapt, aşa v-ar fi zis – de pildă – şi străbunicul şi bunicii mei şi tata…)

Aurel Gângă

Foto: Felix Bogdan Dragomir

CategoriesEcouri în timp by

Lupul în calendarul popular

        Tradiţiile populare sunt legate puternic de ciclurile cosmice, fapt cu totul firesc dacă avem în vedere preocuparea permanentă a ţăranului de a-şi desfăşura munca în armonie cu mersul vremii. Lege nescrisă, legătura dintre om şi natură s-a reflectat întotdeauna în credinţele şi obiceiurile populare, împletind strâns în fuiorul existenţei vechiul şi noul, sacrul şi profanul, realitatea şi fantezia. Conştient şi impresionat de forţa naturii, nesupus detinului, dar prudent şi respectuos faţă de neprevăzutul confruntării cu mediul înconjurător, ţăranul român a transmis din generaţie în generaţie o întreagă frescă de concepte, materializată în sărbători mai mult sau mai puţin religioase, încrustate solid în calendarul anual. Chiar dacă unele dintre acestea sunt adaptate unor sărbători bisericeşti, este evident că provin din vremuri imemoriale, precreştine, modul de interpretare şi de manifestare fiind distinct.

Interesat de istoria relaţiei dintre om şi lup, incitat de cultul multor popoare pentru această nobilă fiară, am înţeles că omul şi sălbăticiunea pot convieţui, în ciuda aparenţelor de aprigă concurenţă. Faptul că în calendarul popular există numeroase zile închinate sau legate de existenţa lupului poate fi un argument. De un real folos pentru documentare mi-a fost cartea profesorului Mihai Camilar de la Muzeul Obiceiurilor Populare din Bucovina aflat în Gura Humorului, „Răboj şi pecete magică. Un calendar popular bucovinean”.
Deşi foarte prezent în conştiinţa omului de la munte, lupul nu se află printre măştile de Anul Nou, alături de urs, capră şi cerb. Lipsa lui din alaiul pornit să colinde prin comunitate poate fi o scăpare sau poate o alterare a tradiţiei. Se presupune că în vremurile străvechi ar fi existat totuşi un cult licantropic, în cadrul căruia lupul deţinea o poziţie centrală.

În schimb, peste an se regăsesc numeroase zile în care, într-un fel sau altul, lupul este celebrat. Astfel prima manifestare de acest gen din an este pe data de 16 ianuarie când se sărbătoreşte Sânpetrul de iarnă. Credinţa populară spune că în această zi se împarte tainul de pradă lupilor. Acela care nu respectă sărbătoarea va avea peste an pagubă în vite, va fi prigonit de duşmani sau va suferi de anumite afecţiuni. În această zi era interzis bărbaţilor să lucreze pe afară, iar femeile nu aveau voie să toarcă.

Filipii de iarnă au fost consideraţi ocrotitori ai lupilor. Între 29 ianuarie şi 2 februarie în popor se sărbătoreau aceste spirite rele, care, printre altele, favorizau înmulţirea lupilor. În această perioadă erau interzise orice activităţi de prelucrare a unor produse animaliere ca de exemplu torsul, ţesutul, scărmănatul lânii, cojocăria sau confecţionarea opincilor. Gospodinele se îngrijeau să „lege” fălcile lupilor, prin legarea laolaltă a pieptenilor pentru lână, ca peste an să nu prade lupii din animalele gospodăriei. Tot în aceste zile se astupau cu lut găurile din vatră, ca să se astupe ochii lupilor. În unele localităţi se obişnuia să se arunce peste casă dinţii de lapte ai copiilor: „ Lupule, ia un dinte de os şi dă-mi unul de fier, ca ai tăi, pentru copilul meu”! Din punct de vedere etologic sărbătoarea Filipilor marchează sfârşitul perioadei de împerechere la lupi.

Printre simbolurile marcate pe ouăle încondeiate de Paşti se află şi „dintele de lup” aceasta fiind singura legătură dintre sărbătoarea pascală şi animalul de pradă.

Urcatul oilor la stână, readuce în atenţia oamenilor existenţa lupului. Mulsul oilor la măsura laptelui se desfăşura iniţial pe data de 10 mai. Mai nou această manifestare sărbătorească are loc între Sf. Gheorghe şi 21 mai, după cum este de favorabilă vremea. Tradiţia susţine că cine ar fi încercat să înşele la măsura laptelui ar fi suferit mare pagubă pricinuită de lupi, astfel încât nimeni nu îndrăznea să multiplice laptele vitelor aduse la stână, îndoindu-l cu apă. Tot cu acest prilej se stropeau cu aghiazmă stâna şi coşerele, oile şi câinii, ca să fie păzite de prădătoarele sălbatice.

Pe data de 29 iunie se sărbătoreşte Sf Petru şi Pavel. Primul este considerat patron şi protector al lupilor. De aceea în comunităţile rurale se respecta cu străşnicie postulpremergător sărbătorii, ca lupii să nu sfâşâie din oi. Cricovii de vară sunt nişte forţe malefice care aduc fiarele pădurii la turme. Erau serbaţi în zilele de 15-17 iulie, când niciun gospodar nu avea voie să lucreze. În septembrie, pe data de 24 a lunii, se desprinde sărbătoarea Teclelor. Lupii vin la stână şi sfârtecă berbecii celor care lucrează în această zi. Trei zile nu se îngăduie a se măcina la moară, a se coase, a se prelucra piei sau a se folosi unelte ascuţite cum sunt colţii lupilor.

Pe 18 octombrie se sărbătorea Lucinul, ziua lupului. În această zi nu se scotea cenuşa din vatră, ca lupii să nu afle în ea cărbuni aprinşi, care ar fi avut darul să-i facă mai fecunzi. Nu se pronunţa numele sălbăticiunii, cei care aduceau vorba despre ea fiind obligaţi să folosească un alt termen pentru a o denumi, ca de exemplu „cumătrul”, „dihania”, „colţosul”, „surul”,etc.

În ziua Lucinului se obişnuia să se boteze copii bolnavi cu numele de „Lupu”, pentru a scăpa de boală şi a se afla sub protecţia puterii magice a sălbăticiunii.
Între 14 şi 21 noiembrie se ţineau Filipii de toamnă. Aceştia erau imaginaţi ca nişte făpturi cu trup de om şi cap de lup, care îngrijeau de haitele de lupi. Erau celebraţi pentru a apăra gospodăria şi casa de atacul fiarelor. Cei ai casei nu aveau voie să desfăşoare activităţi precum torsul, râşnitul, cusutul cu aţă roşie sau pieptănatul lânii.

Sfântul Andrei, serbat la 30 noiembrie, este considerat, de asemenea, protector şi patron al lupilor. În noaptea de Sf. Andrei lumea este bântuită de strigoi şi forţe ale întunericului, dar şi de haitele de lupi pornite la prădat. În această noapte haitele se întâlneau cu sfântul pentru a stabili ce aveau voie să prade în anul următor, ce victime aveau să facă.

În calendarul popular se află numeroase zile închinate diverselor forţe ale naturii, pe care omul cu neputinţele sale, cu greu le poate înfunta. Apa, focul, seceta, trăsnetul sunt doar câteva dintre cele cărora tradiţia le-a dedicat zile în care să fie celebrate, pentru a le îmbuna. Considerate în unele cazuri ca sărbători păgâne şi condamnate de biserică, acestea totuşi s-au păstrat în conştiinţa săteanului. Faptul că, alături de aceste forţe ale naturii, lupul se regăseşte serbat în numeroase zile de peste an dezvăluie dimensiunea pe care o are în conştiinţa umană şi totodată respectul cu care este privit, ca prădător. Cu siguranţă între filele colbuite ale istoriei au rămas uitate multe alte obiceiuri şi credinţe populare referitoare nu numai la lup, ci şi la alte fiare ale pădurii, cu care omul a intrat în contact. Timpul rămâne totuşi fiara cea mai primejdioasă, căreia nimeni nu s-a gândit încă să-i închine măcar o zi de sărbătoare.

Casian Balabasciuc

CategoriesEcouri în timp by

După șapte decenii

S-au implinit deja câteva decenii de la data suprimării de către cenzura comunistă a revistei ,,Carpații”(1933-1947 ), revistă reprezentativă a vânătorilor din Ardeal, cea mai iubită publicație de vânătoare din toate timpurile. Un adevărat etalon de profesionalism, insuflat de reputatul scriitor Ionel Pop, cel care a impus o nouă dimensiune literaturii de inspirație cinegetică. Dacă se poate vorbi despre o maturitate, corelată cu consolidarea activității vânătorești, mai ales sub aspectul său cultural, cei 15 ani de apariție glorioasă a ,,Carpaților” confirmă pe deplin afirmația mea.

Am extras niște pasaje interesante din ,,Biografia revistei -Carpatii- din Cluj” scrisă chiar de Ionel Pop la 26 aprilie 1977 :,,(…) Cum a luat fiinţă ,,Carpații” ? A fost un accident. Nu ma gândeam nici pe departe sa scot o asemenea revistă. Timpul și puterea mea de lucru erau foarte angajate de biroul meu de avocat, mai aveam si preocupări politice, mai eram si deputat, mai scriam destul de des în ziarele ,,Patria” și ,,România noua”, și în multe altele. Si apoi răstimpurile de hoinăreli vânătorești… Dar pacostea vine pe capul omului năpraznic, pe neașteptate. Si omul își face pozna într-un moment de uitare de sine. Iată acest moment:

Eram de mai mulți ani membru in ,,Consiliul superior al vânătoarei”, de pe lângă Ministerul Agriculturii. La 2-3 luni țineam ședințe, în București. Un permanent obiect de discuție era situația proastă a revistei ,,Revista Vânătorilor”. De fapt era foarte anemică, foarte slab alcătuită și fără conținut. Eterna motivare : ,,Nu avem colaboratori specialiști, vânătorii nu scriu, nu citesc și altele de acest fel”.

La începutul lunii noiembrie 1932 s-a ținut o asemenea ședință. Evident, situația revistei, la ordinea zilei. Comentariile, scuzele cele vechi. Concluzia : NU se poate face nimic !

Atunci, oarecum enervat de această eternă și sterilă discutie, ca la o inspirație de moment, m-am ridicat: ,,Domnilor, se poate face o bună revistă de vânătoare! Colaboratori pot sa fie găsiți, vânătorii pot fi încurajați să scrie, și, desigur, că o bună revistă de vânătoare ar fi și citită. Sunt convins de aceasta… Iată, eu angajez să scot, la Cluj, o revistă de vânătoare bună, cu colaboratori buni și cu cititori!”

În clipa urmîtoare m-am speriat de cele ce am grăit. Era un angajament. Nu-l mai puteam retracta, mai ales văzând zâmbetele de neîncredere ale colegilor mei, toți vânători vechi, oameni cu situații înalte.

Am plecat la Cluj, împovărat cu o îndatorire de onoare. Ce voi știi face oare? De scris nu-mi era teama. Incă de pe când eram student am început să scriu, și gazetărește și vânătorește și literar. Însă nu aveam nici o experiență în ce privește munca de redacţie într-o publicație periodică, și mai puțin în probleme de administrație. Eram conștient că va trebui să scot din buzunar sume însemnate, iar în situația mea de atunci puteam să fac față,-profesiunea de avocat îmi dădea satisfacție.

În tren, spre casă, am inceput să mă gândesc la organizarea revistei. Titlul mi-a sărit deodată în ochi: ,,CARPAȚII”. (…)

Colaboratori de elită au scris articole memorabile în paginile ,,Carpaților”. In special din Transilvania si Bucovina, acolo unde vânătoarea era la un nivel avansat față de cea din vechiul regat. De la C. Rosetti-Bălănescu (București), Ion Agârbiceanu, Col. August von Spiess (Sibiu), Maiorul R. Schnyder-Schneider(Brașov), Prof. Dragoș Navrea (Brașov), ing. N. Goția (Brașov), ing. P. Goanța (Caransebeș), ing. Julius Frolich(Reghin), ing. P. Janosi (Sebeș), Prof. Oscar Iacobi (Bistrița), ing. Richard Iacobi(Brașov), ing. Otto Witting (Brașov), ing. Emil Witting (Sibiu),prof. Dionisie Linția(Timișoara),Prof. A. Lupeanu-Melin (Blaj), dr. J. Kemeny (Brancovenesti-Mures), Col. V. Mancaș (Sibiu), Prof. E. Botezat (Cernăuți), Dr. I.Philipowicz ( Cernăuți-Sibiu), Gavril Olteanu (Reghin), Leon Proca (Sibiu), Dr. Ioan ,,Bibi” Popescu (Reghin), C.A.V. Popescu ( Făget ), Petru A. Popovici (Brașov),Hans Rampelt ( Mediaș), ing. H. Rezzori (Cernăuți), Dr.Ieronim Stoichiță (Sibiu), I. Suceava (Toplița), E. Schnell (Brașov), Dr. A. Szalay (Sibiu), M. Moșandrei (Câmpulung Muscel), ing. Aurel Comșa (Făgăras-Bucuresti), Al. I Brătescu- Voinești, Demostene Botez, Simion Vulcu, Al. Cazaban, ing. Marin Ciortea(Mediaș), cons.Gheorghe Nedici (București), Dr. V. Negrilă (Brașov), N. Săulescu (București), Prof. G.D. Vasiliu (București), Max Teban (Tg.Mureș), s.a. .

Sunt doar câteva nume din multele care au asigurat galeria, calitatea și prestigiul ,,Carpaților”. Textele tipărite erau alese cu multă exigență. Prin articolele din paginile revistei, ilustrate cu multă finețe de picturile unor artiști consacrați din arta vânătorească germană, scriitorul Ionel Pop a încercat, într-o manieră nostalgică, atingerea sensibilității cititorilor. Revista ,,Carpații” a fost clădită, trainic, după modelul publicației germane ,,Der deutsche jager”.

(…),,Huber, unul dintre proprietarii tipografiei ,,Cartea Românească”din orașul Cluj, era vânător. Acest aspect s-a oglindit în forma revistei : ,, In primul rând, el a pus toata măiestria lui și mai ales multă ambiție si mult suflet, ca revista noastră sa iasă in condițiile tehnice cele mai bune posibile.”

(…),,A căzut trăsnetul dictatului de la Viena. Am plecat la Sibiu. ,,Carpații” trebuia să apară în continuare. Am mers la vestita, vechea tipografie săsească ,,Krafft-Drottlef”. M-au primit cu neîncredere. <<Refugiat…ziarist…rău plătitor>>.(…) Nu a fost ușor. Astfel au apărut numerele din septembrie 1940 până în martie 1941 la acea tipografie dominată de sași. In martie 1941, mare surpriză și bucurie. Huber reușit să-și aducă tipografia la Sibiu.De acum s-a sudat vechea legătură. ,,Carpații” apăreau la ,,Cartea Românească” din Sibiu. La începutul lui 1945 această tipografie a revenit la Cluj și a început de la numărul IV. 1945. Conform unei obligațiuni legale, începând cu numărul din ianuarie 1937, a trebuit sa apară –Ionel Pop- ca proprietar, director și editor al revistei. Apoi, de pe frontispiciul numărului de noiembrie 1947 a dispărut numele meu, l-a șters cenzura, ca cel al unei ,,persona non grata”.

(…) Rând pe rând, s-au tors fire între revistă și cititorii ei. Astfel s-a putut înjgheba și apoi întări un fel de ,,familie” a ,,Carpaților”. Numărul abonaților la început a fost modest, vreo 6-700, înmulțindu-se apoi in ritm viu. S-a ajuns la 8000 abonați plătitori. Se tipăreau cam 10 000 exemplare, plusul pentru vânzările cu numărul, pentru multele gratuități-colaboratori, licee-,pentru schimburi,etc.(…)

Intr-un dulap din biroul meu s-a îngrămădit ,,arhiva” revistei, cu mii de scrisori de la abonați, cititori, colaboratori. Puvoaiele soartei le-au maturat in vreun gunoi, ca și tezaurul de manuscrise ce urmau sa fie publicate. Numărul 1 din 1948 a fost alcătuit, tipărit în pagini și dus la cenzura. Prin 10 ianuarie 1948 am primit o bucată de hârtie de la oficiul de cenzură. Eram încunoștințat că revista ,,Carpații” a fost suprimată. Mărturisesc că am avut o strângere de inimă. Apoi m-am liniștit. E mai bine așa! N-a murit de inaniție sau de vreo boală urâtă. A murit in picioare.”

Iată cât de sublim încheia dr. Gabriel Cheroiu capitolul -Fenomenul ,,Carpații” – din primul volum al vastei și valoroasei sale lucrări ,,O istorie a literaturii cinegetice române”, apărută in anul 2003 : (…),,Indiscutabil, ,,Carpații” a fost nu atât o revistă, cât un fenomen, o formă insolită de romantism. Independentă și obiectivă, afabilă și totodată intransigentă, publicația a fost citită cu plăcere de contemporani și degustată cu nostalgie de urmași”.

Peste ani, imediat după falsa și aparenta ,,eliberare” de sub jugul comunist, niște oameni inimoși, în frunte cu ing. silvic Paul Decei, au avut o tentativa ambițioasă dar utopică, de a reînvia ,,Carpații”. Astfel, în anul 1991, regretatul ing. Paul Decei a lansat primul număr al revistei noi ,,Carpații”. In ciuda faptului că acest prim număr a fost ilustrat în totalitate de către experimentatul silvicultor, precum și al materialelor scrise de specialiștii veterani (Prof. V.Cotta, Dr. Dimitrie Radu, Dr. Horia Almășan, ing. N. Străvoiu, N.Cristoveanu), impactul către cititori a fost unul redus.

La acea vreme, venerabilul C. Roseti-Bălănescu, care încă mai trăia, nu era de acord cu proiectul reapariției ,,Carpaților”. Iată ce mărturisea chiar el în primul dar și ultimul număr al ,,Carpaților” (nr. 1, mai 1991, pag. 4) :,, acest titlu de revistă trebuie sa rămână neatins, neîmprumutat, monopol al acestei reviste și al regretatului ei creator, care reprezintă în istoria vânătoarei noastre o adevărată epocă ”.

A doua încercare post-decembristă de a readuce la viață ,,Carpații” a avut loc în toamna anului 2004. Îmi amintesc cu câtă emoție am cumpărat acest nou număr, o surpriză plăcută pentru mine, de la un chioșc de ziare din centrul orașului Brașov. Citind materialele din cuprinsul ei am crezut și m-am amăgit pe moment, sperând că ceva benefic s-a produs in universul cinegetic de pe plaiurile mioritice. Peste putină vreme mi-am dat seama că fusesem naiv să cred așa ceva.

Noua revistă a fost editată de către Dl. Vasile Dobrin și a fost mai mult decât un simplu experiment. A apărut sub ciclul a 12 numere, ultimul văzând cerneala tiparului în luna martie 2006. Apoi și această zvâcnire s-a stins. Chiar dacă proiectul a fost inițiat din diverse motive de ordin financiar, eu cred că a reprezentat un aport benefic in lumea culturală vânătorească. Multe materiale, scrise de profesioniștii de atunci (specialiști, publiciști și scriitori), au rămas dovezi ale concepțiilor de acum un deceniu, ale tendințelor și ale speranțelor care se propagau în tagma împătimiților întru Hubertus. Este scuzabilă chiar și apariția în paginile revistei ale unor diletanți, silvicultori oportuniști din silvo-cinegetica românească.

Primus inter pares, Ionel Pop, corifeul fără pereche al spiritului ,,Carpaților”, în memoria și sufletelor vânătorilor, va dăinui multa vreme de acum înainte!

Sper ca prin prezentarea și promovarea cât mai corectă și responsabilă a vânătorii, cu toate laturile ei, în special cele culturale, se desăvârșește cultura vânătorească, cam șubredă la noi. Imaginea vânătorului român a fost denaturată, în mare măsură, chiar de el însuşi . Si cel mai intens, în ultimul deceniu, cu invazia spațiului online și propagarea de texte mediocre și de fotografii lipsite de decentă și etică vânătorească. Efectul vizual a fost unul extins și a adus atingere multor retine sensibile .

A-ti depăși condiția de simplu pușcaș cu țidula de ,,vânător” este o cerință actuală, în ton cu mersul vremurilor. Depinde de fiecare cum și ce va alege. Cum îl va îndemna rațiunea și cum se vor controla tentațiile și pornirile primare.

Potrivit cred că este, în încheiere, să ofer cititorilor un scurt fragment, de acum mai bine de un secol, scris de N.N. Herjeu , apărut în ,,Farmecul vânătoarei ” în anul 1912 :

,,De sigur că, între alte multe frumuseți și minunății pe lumea asta, vânătoarea nu e cea de pe urmă. O pasiune, care ca toate pasiunile, te cucerește, te subjugă; o pasiune puternică , care deschide noui orizonturi sufletului; care încântă ca o melodie și desfătează ca o pictură. Plină de poezia primitivă și de măreția elementară a naturii, viața de vânător primește simțirea cu fiecare zi și o înalță în fiece clipa, agățând-o de dantelăria fantastică a unei veșnice surprize, a unei necontenite așteptări”

Radu V. Mija

CategoriesEcouri în timp by

Vânătorul și natura

Vânătoarea nu este o pierdere de vreme şi nici vânătorul un pierde vară, după cum nu li se pot face asemenea învinuiri nici celor ce caută recreaţie în alte îndeletniciri: sport, pescuit, turism, lectură, muzică, spectacole, etc.; foarte multe sunt cămăruţele în care omul se refugiază cu plăcere, ca să se recreeze şi ca apoi să se poată întoarce refăcut la îndatoririle lui de muncă.

Pe care dintre aceste prilejuri de recreaţie o va alege? Atârnă de înclinările, de firea omului, de condiţiile lui de viaţă, de posibilităţile lui. Între cei fericiţi se găsesc şi cei ce au descoperit în ei sâmbure de pasiune vânătoarească.

Este adevărat că scopul final al vânătorului, atunci când vânează, este să pună stăpânire pe o sălbăticiune – vânat, omorând-o. Şi totuşi nu actul brutal al uciderii este cel ce formează adevărata plăcere a adevăratului vânător. Rând pe rând, acest final al vânători devine un pretext, pentru a culege în calea spre el, mulţime de plăceri şi de bucurii. Dulceaţa vânătorii, recreaţia pe care o procură se adună din nenumărate alte izvoare, toate limpezi. Focul de armă care ucide la sfârşitul drumului, este doar ultimul act, al unui joc de încântări. Acest foc de armă uneori chiar sfâşie o lume de vrajă, în care vânătorul şi-a găsit mulţumire.

Plăcerea vânătorească se împleteşte din multe fire: descătuşarea din convenţiile obişnuite ale vieţii, înviorarea pe care o aduce mişcarea în aer liber, privelişti care mângâie ochiul şi odihnesc gândul, punerea în lucrare a unor însuşiri şi îndemânări care altfel lâncezesc, duelul adeseori şi fin şi aprig, dintre simţurile şi isteţimile sălbăticiunilor şi între cele din arsenalul omului, tresăririle unor întâmplări şi situaţii neprevăzute, cărora într-o clipă trebuie să li se facă faţă, satisfacerea dorului de aventură, care zace în mulţi oameni.

Îndeletnicirea de vânător se desfăşoară în sânul naturii. Nimenea ca vânătorul nu intră în contact mai strâns cu ea.

Vânătorul trebuie să urce pas cu pas, scara lungă a meşteşugului. Ca să ajungă la carabina de mare precizie şi la cerb, câte unul a început de mic copil, cu praştia. Unii au simţit mai târziu nevoia descătuşării pe care o dă vânătoarea…Şi unii şi ceilalţi îşi dau seama că lipseşte ceva din echipamentul vânătoresc, ceva ce este mai indispensabil decât multe dintre uneltele pe care le-a agonisit cumpărându-le: cunoştinţele şi îndemânările vânătoreşti. Se găseşte câte un maistru bătrân, care are răbdare să despletească cu el şi să lămurească fir cu fir minunata împletitură care se numeşte “vânătoare”. Noul vânător priveşte avid – în lipsa mentorului bătrân – cele ce se petrec în jurul lui, prinde bucuros câte o vorbă,…începe să-şi ţeasă pânza de cunoştinţe… Încet, anevoios, cu lipsuri, cu nenumărate întrebări pe care şi le pune în zadar până ce o întâmplare îi dă răspuns, cu succese, cu înfrângeri, cu satisfacţii, cu decepţii. Sunt unii care renunţă la această anevoioasă muncă de autodidact. Aceştia nicicând nu vor fi vânători…şi mai cu seamă dintre ei se aleg cei ce încearcă să-şi acopere lipsurile prin acele atitudini prezumţioase de – “ştiu totul mai bine decât ceilalţi”, atitudini care îi acoperă de ridicol şi sunt sursă de nemulţumire şi nu mai puţin de primejdie pentru camarazii vânători.

Vânătoarea a ajuns la punctul ei culminant: a răbufnit focul de armă. Din această clipă, a luat o altă înfăţişare raportul dintre vânător şi vânat. Biruinţa a fost de partea vânătorului. Sălbăticiunea mare sau mică, a căzut imediat “în foc” sau în apropierea vânătorului. La picioarele vânătorului zace animalul mort, ucis de el. În faţa fiinţei care şi-a pierdut viaţa şi prin ea a pierdut totul, ţinuta vânătorului trebuie să fie una de cinstire. Pasiunea lui a cerut jertfă: jertfa a dat-o acel animal sacrificat, fără să i se poată imputa o vină, pe care avea să şi-o răscumpere atât de scump.

Cel ce în urma faptei vânătorului a încetat să mai fie, este vrednic de o frântură de sentiment omenesc, de un gest de cinstire oricât de modest. Din acest gând pornesc şi ceremoniile scurte şi simple intrate în obiceiurile vânătorilor. Deodată curmă vorbele de bucurie, pe care le schimbă cu paznicul de lângă el, amândoi se descoperă, stau în picioare tăcuţi, câteva clipe, lângă cel căzut cu gânduri de cinstire şi de compătimire. Câteva clipe, apoi se leagă din nou firul de aur al bucuriei. Această scurtă ceremonie de cinstire e “privegherea vânatului”. De obicei are parte de ea numai ursul, cerbul, capra neagră şi căpriorul. La vânatul mic, împuşcat în vânătorile colective, se obişnuieşte la sfârşitul zilei să se facă “tabloul”. Vânatul împuşcat este înşirat frumos pe pământ, după specie. Vânătorii se înşiruie lângă el şi păstrează câteva clipe de tăcere.

Vânătoarea are în cuprinsul ei larg, o bună parte care aparţine lumii sentimentelor. Aici se încadrează sentimentul faţă de natură şi faţă de vânatul care e o însemnată parte a ei. Aici se încadrează şi recunoaşterea rolului tragic pe care îl au vietăţile în drama vânătorii. Un vânător care nu are şi nu-şi cltivă această parte esenţială a pasiunii lui este lipsit de multe bucurii senine şi lunecă uşor spre fapte socotite urâte,degradatoare. Asemenea “vânători” şi asemenea atitudini, sunt principala cauză, pentru care în opinia multora, vînătoare este o îndeletnicire sălbatică de dispreţuit pentru brutalitatea ei.

Vânătoare este o îndeletnicire în aer liber, de care sunt legate mişcare multă, înfruntări şi greutăţi, oboseli. Este firesc ca fizicul vânătorului să fie potrivit. Însă relativ sunt puţine stările de sănătate care să excludă cu totul practicarea vânătorii.

În cele mai multe sporturi, participare activă este îngust limitată de vârstă. Varietatea posibilităţilor pe care le îmbie vânătoarea, face ca să poată fi efectiv exercitată până adânc în bătrâneţe. Vânătorul bătrân nu va mai sui, ca în tinereţe, pereţii de piatră ai caprelor negre, nici nu va călca din zori şi până-n noapte întinderile ca să ridice iepuri de la picior. Odihnindu-se pe scăunelul de vânătoare va mai culege câte un iepure, va doborî câte o raţă din pasajul de seară şi va găsi deplină plăcere. Se va înviora în tovărăşia plăcută a tineretului şi va avea plăcerea să le mai spună câte ceva din vânătorile trecutelor vremuri. Excursiile lui vânătoreşti nu vor fi prea dese; dimineaţa, înainte de a lua pe umăr arma lui dragă, va privi pe fereastră scrutând vremea şi va arunca o privire şi asupra termometrului.

Şi totuşi va rămâne vânător până la capătul drumului său.

Ionel Pop, Vânătorul şi natura,

Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969