CategoriesEtica vânătorească by

O TICĂLOȘIE

Poate că n-aș fi scris despre această pățanie recentă, dacă tâlcul ei nu ar fi invitat la meditație, pornind de la premisa că lumea, inclusiv cea a vânătorilor, este pestriță. Nu toți avem aceleași repere morale, iar un principiu, deși s-ar cuveni unanim acceptat, unora li se pare rizibil ori chiar utopic. Nu mai vorbesc despre faptul că oameni aparent solidari, în virtutea înclinațiilor sau aspirațiilor comune, puși în situații similare, reacționează diferit. De aici, și divergențele de opinii, competiția acerbă și invidia din sânul fiecărei tagme ori categorii profesionale.

       Cunosc pușcași hapsâni, principiali, cumpătați și sfătoși în vorbe, încât, știindu-i în ambele ipostaze, te întrebi dacă nu suferă cumva de o dedublare a personalității. Un distins universitar, profesor de cinegetică, mi-a povestit cum și-a trimis asistentul, ahotnic din fire, să facă observații în preajma vizuinii unei mâțe sălbatice, pe fondul didactic al facultății. Individul, isteț dar labil psihic, părea serios și de încredere. Cum năravul din fire n-are lecuire, după ce s-a achitat de misiune, notând scrupulos datele necesare definitivării unui studiu privitor la etologia pisicii sălbatice, a împușcat… subiectul. Fatalmente, profesorul a aflat. „Bine, Nicule, dar de ce ai omorât mârtanul?”, a întrebat, ingenuu, șeful temei de cercetare. „Nu m-am putut abține”, ar fi fost răspunsul penibilului personaj.

foto : dr. Felix Bogdan Dragomir

De curând, am scris aici despre curiozitățile ce apar spontan în natură, printre care se numără și cele de factură genetică: albinismul și melanismul. Cultivate de om, acestea pot dezvolta linii, servind doar interesul pentru insolit și senzațional, nicidecum speciei și principiilor ecologice. Așadar, în acest caz, nu este vorba de un fenomen natural, ci de unul artificial, fabricat, întreținut.

       Când se ivește în condiții de libertate un exemplar albinos, de orice neam ar fi el, nu poate trece neobservat. Handicapul abaterii de la normele cromatice ale spiței îl face, mai ales în cazul speciilor-pradă, vulnerabil. Singură iarna îi este prietenă. În restul anului, oricât ar încerca, instinctiv, să se camufleze, aspectul veșmântului, din păr sau pene, în funcție de clasă, îl expune în fața prădătorilor. În mod normal, dacă un melanos se poate bucura de protecția întunericului și a umbrei desișurilor, un albinos iese întotdeauna în evidență.

       Știu două cazuri de căpriori depigmentați, unul la Argel, în Obcinele Bucovinei, și altul la Sighișoara, care au dispărut în scurt timp după ce le-a fost semnalată prezența, probabil din cauze naturale. Au rămas doar imaginile lor, imortalizate fotografic. Efemeritatea vietăților atipice este axiomatică, fiind doar o problemă de timp.

       Într-un fond cinegetic aflat nu departe de Alba-Iulia, s-a ivit, în mod natural, cu câțiva ani în urmă, un cocoș de fazan imaculat. Pasionat de fotografia animalieră, Felix-Bogdan Dragomir, mai-marele obștii vânătorilor din zonă, a acumulat un portofoliu impresionant de imagini cu fazanul ce devenise un soi de mascotă a tagmei din această parte a țării. Pasărea a ajuns realmente vedetă odată cu popularizarea imaginii sale, într-o postură spectaculoasă, prin intermediul calendarului anual editat de asociația vânătorilor și pescarilor din județ.

       Proeminența te expune, nu doar în politică. Mulți trăiesc acest adevăr. „Albul-ca-zăpada”, cum i se spunea pe acele meleaguri, scăpat de toate vicisitudinile, inclusiv de neprietenii din mediul său de viață, și-a întâlnit, de curând, dușmanul suprem: cu autorizație în regulă, aproape de închiderea sezonului, un pușcaș plin de emfază și-a manifestat abilitățile de ochitor fără drept de apel. Nimic ilegal în asta.

       Să admitem că individul și l-ar fi dorit naturalizat, ca pe o raritate, prin oficiile unui taxidermist, în colecția personală de trofee. Poate că asta ar fi ținut loc de justificare, în ochii camarazilor. Dar faptul că rarisima sălbăticiune a eșuat în oala cu borș (jumulită ca orice semen al ei, realmente comun) mi se pare jalnic. Subiectul a înfierbântat deja internetul de factură cinegetică.

       La fel ca și în primul ca și în primul caz, unde patima și lipsa de discernământ au prevalat asupra principiilor morale, nu pot să calific această poveste tristă și reprobabilă decât ca pe o ticăloșie. E adevărat, una memorabilă.

Dr. Gabriel CHEROIU

CategoriesEtica vânătorească by

ETICA GLONTULUI

Arma ghintuită modernă, e o unealtă cu calităţi pe care nici visa nu le puteau bătrânii noştrii. Precizia tirului grupează plumbii în loc mare, cât palma unui copil la o distanţă de o sută de metri. Glonţul e construit pe temeiuri ştiinţifice şi după îndelungate încercări  aşa încât să producă efect vânătoresc formidabil. Poartă în pântecele lui o aşa cantitate de pulbere şi aceasta e combinată cu greutatea glonţului, cu lungimea ţevii şi cu conformaţia ghinturilor în aşa fel, încât glonţul zboară făcând o curbă abea perceptibilă la distanţe utile vânătoreşti.

Arma cu alice e o flecăreaţă, şi îi şade bine să vorbească mult. La iepuri, la prepeliţe, la sitari, fazani, atunci e frumos dacă arma mănâncă multe cartuşe din geanta doldora.

Carabina e primadona. Rar de tot îi auzim rostul. Dacă ar cânta des şi-ar pierde farmecul, ar deveni flaşnetă plictisitoare. Cu carabina nu se puşcăreşte. Una din frumuseţile şi plăcerile glonţului sunt răstimpurile rare, ocaziile alese, când îl faci să zboare. Îi dai glonţului cinstea care i se cuvine. Deci prima poruncă: nu trage decât focuri utile.

O lovitură alăturea din arma cu alice e un accident; un glonţ trimis alăturea e cel puţin un păcat dacă nu o crimă.  Nobleţea armei îţi impune datoria unei îngrijite ţintiri. O deplasare de câteva palme la ţintă chilăveşte vânatul. Cerbului îi rupi piciorul, îi perforezi intestinele – nobilul animal pleacă cu moartea în el, se chinuieşte ceasuri, zile poate, până scapă de viaţă, ca să rămână pradă lupilor în vreo vale îndepărtată şi nepătrunsă.

Cauţi satisfacţia – într-adevăr mare a unei împuşcături frumoase? N-o căuta în repeziciunea tirului, nici în oprirea unui vânat în plină viteză; nu o căuta în lauda că ai tras în condiţii grele, că ai tras la distanţă fără a-ţi răzima arma. Mai deplină o vei găsi, dacă ajungând lângă vânatul căzut de îndată, vei vedea urma glonţului precis acolo, unde ai voit să-l trimiţi, unde omoară instantaneu, fără durere, cred.

Carabina e o mare ispititoare. Bate la distanţe mari, te îndeamnă să scoţi din ea maximum şi să treci şi peste acesta în domeniul norocului  Dar care distanţă e admisă de „etica glonţului” ? – voi fi întrebat. Şi nu voi putea da un răspuns precis. Un începător, cu o armă cu traiectorie nu prea razantă, fără lunetă, nu va fi îngăduit să trecă peste 80-100m. Un ţintaş bun, cu o armă de mare razanţă, cu lunetă precisă la fir de păr, între împrejurări de lumină, de poziţie, favorabile ( evident cu arma răzimată ) va fi corect dacă va trage în cerb şi la 200 chiar şi la 300m ( …….. ) un glonţ tras la distanţă prea mare are şansa enormă să meargă alăturea, să lovească prost, dar totdeuna şi-a pierdut mult din puterea utilă, astfel că plasat bine chiar, răneşte fără să ucidă imediat, de cele mai multe ori.  Odinioară – spun poveştile – vânătorii îşi vrăjeau gloanţele ca să nimerească ţinta. Azi aş voi, ca vânătorii de vânat nobil când introduc în armă cartuşul să zică o scurtă rugăciune: „Doamne, dă frumuseţe acestui glonţ şi fereşte-mă de păcat!” Şi să nu uite această rugăciune, mai ales în clipa când pun degetul pe trăgaci.

Ionel Pop

(fragmentul face parte din articolul cu acelasi nume aparut in anul 1937 in revista ,,Carpatii”)

foto : dr. Felix Bogdan Dragomir

CategoriesEtica vânătorească by

Crenguța izbândei vânătorești

Fără indoială, etica vanătorească s-a conturat in paralel cu evolutia vanătorii, a mijloacelor, a metodelor şi armelor de vanătoare dar mai ales a vanătorilor.

Conduita acestora in terenurile de vanătoare a fost supusă modificărilor evolutive datorită progresului amplificat de-a lungul secolelor.

Vechiul obicei al crengutei asociat cu izbanda asupra unui vanat nobil işi are originea incă din perioada medievală in tările Europei vestice.

Crenguta izbandei, atinsă uşor şi umezită in sangele din zona rănii care a provocat moartea vanatului nobil, era un element de aleasă fală vanătorească. De aceea vanătorul işi anina la bentita sau şnurul pălăriei verzi de vanător această crengută, ca un semn de privilegiu primit din partea zeitei Diana. Căci, in afară de caracterul material de obiect decorativ vanătoresc, crenguta izbandei are şi o semnificatie morală, chiar distinsă : vanătorul nu a ravnit, ci răsplata lui este una fără pret bănesc, una idealizată.

Această mică crengută se rupe cu mana, nu se cojeşte. În literatura veche germană erau indicate doar două specii de arbore din care se permitea folosirea sa şi anume molidul şi stejarul. La inceputul secolului XX s-a decis ca cinci specii forestiere să fie folosite pentru crenguta izbandei, a reuşitei vanătoreşti. După Walter F. (1936) aceste cinci specii sunt: stejarul, aninul, pinul, bradul şi molidul.

La noi in tară, printre primele publicatii cu pasaje de etică vanătorească au fost Revista vanătorilor, apoi revista Carpati. În cele trei almanahuri (1932-1934) ale lui Rosetti Bălănescu, sub titlul „Fii vanător corect”, se aminteau cateva reguli elementare in practicarea vanătorii, precum şi in comportamentele specifice.

Traditia crengutei umezită in sange se amintea frecvent şi in lucrarea consilierului Gh. Nedici – „Clipe de vrajă” (1935).

Modul in care se oferă această crengută este: fie pe pălăria de vanătoare, fie pe cutitul de vanătoare, folosindu-se mana stangă.

Însotitorul vanătorului, paznicul sau maestru de vânătoare ori organizatorul vanătorii are datoria de a înmâna in maniera mai sus prezentată crenguța victoriei, a recunoaşterii izbandei asupra vanatului nobil.

Dacă in Germania in momentul oferirii crengutei se salută prin Waidmannsheill (Salut vânătoresc!) şi se răspunde de către vanătorul primitor prin Waidmannsdank ! (Multumiri vanătoreşti!), in Romania cel mai frecvent se uzitează „Felicitări !”, precum şi aprecieri diverse verbale la adresa măiestriei vanătorului.

Vanatul doborat trebuie tratat cu mult respect, asemenea unui adversar care a fost invins şi a plătit cu viata proprie tributul suprem al infrangerii.
Speciile de vanat la care se oferă crenguta izbandei, a triumfului vanătoresc sunt cervidele (cerb comun, cerb lopătar, căprior), capra neagră, muflonul, mistretul, ursul, rasul şi cocoşul de munte.

După unii autori, speciile care corespund traditiei crengutei izbandei ar fi cele de vanat mare copitat, dar şi cocoşul de munte.

Crenguta se va atinge, aşa cum am zis anterior, uşor de rana cauzatoare de moarte a animalului astfel incat să nu se incarce prea tare cu sange. Pe langă faptul că murdăreşte pălăria, nu este nici estetic să porti o „crengută inroşită ca un ou de Paşte”.

În fata vanatului mare căzut trebuie adoptată o pozitie smerită de căintă care să dureze cateva clipe, iar sufletul vanătorului să emane sentimente de pretuire şi milă pentru vietatea doborată. Specificul fiecărei specii impune chiar acest priveghi al respectului profund.

Această scurtă ceremonie de cinstire poartă denumirea de priveghiul vanatului.

Luarea in posesie a vanatului mare se face in mod traditional prin aşezarea acestuia pe partea dreaptă, iar deasupra omoplatului se aşază o crengută din speciile mai sus amintite.

Dacă este vorba de un mascul, crenguta se aşază cu partea ruptă inspre cap, iar dacă este vorba despre o femelă crenguta se directionează invers cu varful inspre cap.

După această aşa-zisă luare in posesie a vanatului dobandit, vanătorul ii aşază in gură „ultima imbucătură”, constand dintr-o ramură sau mai multe cu frunze verzi. Se practică exclusiv in cazul masculilor.

În cazul in care vanătorul a fost ajutat de un camarad in obtinerea izbandei asupra vanatului, spre exemplu la urmărirea vanatului rănit, crenguta care simbolizează victoria vanătorului se rupe şi se imparte in două părti la cele două persoane.

Regretabil, dar, lipsit de ecourile culturale, domeniul vanatorii ultimilor ani, a devenit unul arid cu un stadiu sumbru, plin de vulgaritatea post decembrista mioritica.

Fiecare vanător simte in mod diferit trăirile vanătoreşti. Dacă pentru unii un cerb doborat nu este altceva decat o masă inertă de oase şi carne, pentru altii cerbul doborat este „suveranul codrilor adormit”.

Sunt multi vanători care privesc pădurea şi nu văd decat nişte „copaci”, iar altii păşesc in ea ca intr-un templu sacru oferindu-i respect şi privind cu inima curată locuitorii universului silvestru.

Aceştia se pot numi vânători adevărați.

Radu V. Mija
201o