CategoriesEtica vânătorească by

Crenguța izbândei vânătorești

Fără indoială, etica vanătorească s-a conturat in paralel cu evolutia vanătorii, a mijloacelor, a metodelor şi armelor de vanătoare dar mai ales a vanătorilor.

Conduita acestora in terenurile de vanătoare a fost supusă modificărilor evolutive datorită progresului amplificat de-a lungul secolelor.

Vechiul obicei al crengutei asociat cu izbanda asupra unui vanat nobil işi are originea incă din perioada medievală in tările Europei vestice.

Crenguta izbandei, atinsă uşor şi umezită in sangele din zona rănii care a provocat moartea vanatului nobil, era un element de aleasă fală vanătorească. De aceea vanătorul işi anina la bentita sau şnurul pălăriei verzi de vanător această crengută, ca un semn de privilegiu primit din partea zeitei Diana. Căci, in afară de caracterul material de obiect decorativ vanătoresc, crenguta izbandei are şi o semnificatie morală, chiar distinsă : vanătorul nu a ravnit, ci răsplata lui este una fără pret bănesc, una idealizată.

Această mică crengută se rupe cu mana, nu se cojeşte. În literatura veche germană erau indicate doar două specii de arbore din care se permitea folosirea sa şi anume molidul şi stejarul. La inceputul secolului XX s-a decis ca cinci specii forestiere să fie folosite pentru crenguta izbandei, a reuşitei vanătoreşti. După Walter F. (1936) aceste cinci specii sunt: stejarul, aninul, pinul, bradul şi molidul.

La noi in tară, printre primele publicatii cu pasaje de etică vanătorească au fost Revista vanătorilor, apoi revista Carpati. În cele trei almanahuri (1932-1934) ale lui Rosetti Bălănescu, sub titlul „Fii vanător corect”, se aminteau cateva reguli elementare in practicarea vanătorii, precum şi in comportamentele specifice.

Traditia crengutei umezită in sange se amintea frecvent şi in lucrarea consilierului Gh. Nedici – „Clipe de vrajă” (1935).

Modul in care se oferă această crengută este: fie pe pălăria de vanătoare, fie pe cutitul de vanătoare, folosindu-se mana stangă.

Însotitorul vanătorului, paznicul sau maestru de vânătoare ori organizatorul vanătorii are datoria de a înmâna in maniera mai sus prezentată crenguța victoriei, a recunoaşterii izbandei asupra vanatului nobil.

Dacă in Germania in momentul oferirii crengutei se salută prin Waidmannsheill (Salut vânătoresc!) şi se răspunde de către vanătorul primitor prin Waidmannsdank ! (Multumiri vanătoreşti!), in Romania cel mai frecvent se uzitează „Felicitări !”, precum şi aprecieri diverse verbale la adresa măiestriei vanătorului.

Vanatul doborat trebuie tratat cu mult respect, asemenea unui adversar care a fost invins şi a plătit cu viata proprie tributul suprem al infrangerii.
Speciile de vanat la care se oferă crenguta izbandei, a triumfului vanătoresc sunt cervidele (cerb comun, cerb lopătar, căprior), capra neagră, muflonul, mistretul, ursul, rasul şi cocoşul de munte.

După unii autori, speciile care corespund traditiei crengutei izbandei ar fi cele de vanat mare copitat, dar şi cocoşul de munte.

Crenguta se va atinge, aşa cum am zis anterior, uşor de rana cauzatoare de moarte a animalului astfel incat să nu se incarce prea tare cu sange. Pe langă faptul că murdăreşte pălăria, nu este nici estetic să porti o „crengută inroşită ca un ou de Paşte”.

În fata vanatului mare căzut trebuie adoptată o pozitie smerită de căintă care să dureze cateva clipe, iar sufletul vanătorului să emane sentimente de pretuire şi milă pentru vietatea doborată. Specificul fiecărei specii impune chiar acest priveghi al respectului profund.

Această scurtă ceremonie de cinstire poartă denumirea de priveghiul vanatului.

Luarea in posesie a vanatului mare se face in mod traditional prin aşezarea acestuia pe partea dreaptă, iar deasupra omoplatului se aşază o crengută din speciile mai sus amintite.

Dacă este vorba de un mascul, crenguta se aşază cu partea ruptă inspre cap, iar dacă este vorba despre o femelă crenguta se directionează invers cu varful inspre cap.

După această aşa-zisă luare in posesie a vanatului dobandit, vanătorul ii aşază in gură „ultima imbucătură”, constand dintr-o ramură sau mai multe cu frunze verzi. Se practică exclusiv in cazul masculilor.

În cazul in care vanătorul a fost ajutat de un camarad in obtinerea izbandei asupra vanatului, spre exemplu la urmărirea vanatului rănit, crenguta care simbolizează victoria vanătorului se rupe şi se imparte in două părti la cele două persoane.

Regretabil, dar, lipsit de ecourile culturale, domeniul vanatorii ultimilor ani, a devenit unul arid cu un stadiu sumbru, plin de vulgaritatea post decembrista mioritica.

Fiecare vanător simte in mod diferit trăirile vanătoreşti. Dacă pentru unii un cerb doborat nu este altceva decat o masă inertă de oase şi carne, pentru altii cerbul doborat este „suveranul codrilor adormit”.

Sunt multi vanători care privesc pădurea şi nu văd decat nişte „copaci”, iar altii păşesc in ea ca intr-un templu sacru oferindu-i respect şi privind cu inima curată locuitorii universului silvestru.

Aceştia se pot numi vânători adevărați.

Radu V. Mija
201o

CategoriesEcouri în timp by

Vânătorul și natura

Vânătoarea nu este o pierdere de vreme şi nici vânătorul un pierde vară, după cum nu li se pot face asemenea învinuiri nici celor ce caută recreaţie în alte îndeletniciri: sport, pescuit, turism, lectură, muzică, spectacole, etc.; foarte multe sunt cămăruţele în care omul se refugiază cu plăcere, ca să se recreeze şi ca apoi să se poată întoarce refăcut la îndatoririle lui de muncă.

Pe care dintre aceste prilejuri de recreaţie o va alege? Atârnă de înclinările, de firea omului, de condiţiile lui de viaţă, de posibilităţile lui. Între cei fericiţi se găsesc şi cei ce au descoperit în ei sâmbure de pasiune vânătoarească.

Este adevărat că scopul final al vânătorului, atunci când vânează, este să pună stăpânire pe o sălbăticiune – vânat, omorând-o. Şi totuşi nu actul brutal al uciderii este cel ce formează adevărata plăcere a adevăratului vânător. Rând pe rând, acest final al vânători devine un pretext, pentru a culege în calea spre el, mulţime de plăceri şi de bucurii. Dulceaţa vânătorii, recreaţia pe care o procură se adună din nenumărate alte izvoare, toate limpezi. Focul de armă care ucide la sfârşitul drumului, este doar ultimul act, al unui joc de încântări. Acest foc de armă uneori chiar sfâşie o lume de vrajă, în care vânătorul şi-a găsit mulţumire.

Plăcerea vânătorească se împleteşte din multe fire: descătuşarea din convenţiile obişnuite ale vieţii, înviorarea pe care o aduce mişcarea în aer liber, privelişti care mângâie ochiul şi odihnesc gândul, punerea în lucrare a unor însuşiri şi îndemânări care altfel lâncezesc, duelul adeseori şi fin şi aprig, dintre simţurile şi isteţimile sălbăticiunilor şi între cele din arsenalul omului, tresăririle unor întâmplări şi situaţii neprevăzute, cărora într-o clipă trebuie să li se facă faţă, satisfacerea dorului de aventură, care zace în mulţi oameni.

Îndeletnicirea de vânător se desfăşoară în sânul naturii. Nimenea ca vânătorul nu intră în contact mai strâns cu ea.

Vânătorul trebuie să urce pas cu pas, scara lungă a meşteşugului. Ca să ajungă la carabina de mare precizie şi la cerb, câte unul a început de mic copil, cu praştia. Unii au simţit mai târziu nevoia descătuşării pe care o dă vânătoarea…Şi unii şi ceilalţi îşi dau seama că lipseşte ceva din echipamentul vânătoresc, ceva ce este mai indispensabil decât multe dintre uneltele pe care le-a agonisit cumpărându-le: cunoştinţele şi îndemânările vânătoreşti. Se găseşte câte un maistru bătrân, care are răbdare să despletească cu el şi să lămurească fir cu fir minunata împletitură care se numeşte “vânătoare”. Noul vânător priveşte avid – în lipsa mentorului bătrân – cele ce se petrec în jurul lui, prinde bucuros câte o vorbă,…începe să-şi ţeasă pânza de cunoştinţe… Încet, anevoios, cu lipsuri, cu nenumărate întrebări pe care şi le pune în zadar până ce o întâmplare îi dă răspuns, cu succese, cu înfrângeri, cu satisfacţii, cu decepţii. Sunt unii care renunţă la această anevoioasă muncă de autodidact. Aceştia nicicând nu vor fi vânători…şi mai cu seamă dintre ei se aleg cei ce încearcă să-şi acopere lipsurile prin acele atitudini prezumţioase de – “ştiu totul mai bine decât ceilalţi”, atitudini care îi acoperă de ridicol şi sunt sursă de nemulţumire şi nu mai puţin de primejdie pentru camarazii vânători.

Vânătoarea a ajuns la punctul ei culminant: a răbufnit focul de armă. Din această clipă, a luat o altă înfăţişare raportul dintre vânător şi vânat. Biruinţa a fost de partea vânătorului. Sălbăticiunea mare sau mică, a căzut imediat “în foc” sau în apropierea vânătorului. La picioarele vânătorului zace animalul mort, ucis de el. În faţa fiinţei care şi-a pierdut viaţa şi prin ea a pierdut totul, ţinuta vânătorului trebuie să fie una de cinstire. Pasiunea lui a cerut jertfă: jertfa a dat-o acel animal sacrificat, fără să i se poată imputa o vină, pe care avea să şi-o răscumpere atât de scump.

Cel ce în urma faptei vânătorului a încetat să mai fie, este vrednic de o frântură de sentiment omenesc, de un gest de cinstire oricât de modest. Din acest gând pornesc şi ceremoniile scurte şi simple intrate în obiceiurile vânătorilor. Deodată curmă vorbele de bucurie, pe care le schimbă cu paznicul de lângă el, amândoi se descoperă, stau în picioare tăcuţi, câteva clipe, lângă cel căzut cu gânduri de cinstire şi de compătimire. Câteva clipe, apoi se leagă din nou firul de aur al bucuriei. Această scurtă ceremonie de cinstire e “privegherea vânatului”. De obicei are parte de ea numai ursul, cerbul, capra neagră şi căpriorul. La vânatul mic, împuşcat în vânătorile colective, se obişnuieşte la sfârşitul zilei să se facă “tabloul”. Vânatul împuşcat este înşirat frumos pe pământ, după specie. Vânătorii se înşiruie lângă el şi păstrează câteva clipe de tăcere.

Vânătoarea are în cuprinsul ei larg, o bună parte care aparţine lumii sentimentelor. Aici se încadrează sentimentul faţă de natură şi faţă de vânatul care e o însemnată parte a ei. Aici se încadrează şi recunoaşterea rolului tragic pe care îl au vietăţile în drama vânătorii. Un vânător care nu are şi nu-şi cltivă această parte esenţială a pasiunii lui este lipsit de multe bucurii senine şi lunecă uşor spre fapte socotite urâte,degradatoare. Asemenea “vânători” şi asemenea atitudini, sunt principala cauză, pentru care în opinia multora, vînătoare este o îndeletnicire sălbatică de dispreţuit pentru brutalitatea ei.

Vânătoare este o îndeletnicire în aer liber, de care sunt legate mişcare multă, înfruntări şi greutăţi, oboseli. Este firesc ca fizicul vânătorului să fie potrivit. Însă relativ sunt puţine stările de sănătate care să excludă cu totul practicarea vânătorii.

În cele mai multe sporturi, participare activă este îngust limitată de vârstă. Varietatea posibilităţilor pe care le îmbie vânătoarea, face ca să poată fi efectiv exercitată până adânc în bătrâneţe. Vânătorul bătrân nu va mai sui, ca în tinereţe, pereţii de piatră ai caprelor negre, nici nu va călca din zori şi până-n noapte întinderile ca să ridice iepuri de la picior. Odihnindu-se pe scăunelul de vânătoare va mai culege câte un iepure, va doborî câte o raţă din pasajul de seară şi va găsi deplină plăcere. Se va înviora în tovărăşia plăcută a tineretului şi va avea plăcerea să le mai spună câte ceva din vânătorile trecutelor vremuri. Excursiile lui vânătoreşti nu vor fi prea dese; dimineaţa, înainte de a lua pe umăr arma lui dragă, va privi pe fereastră scrutând vremea şi va arunca o privire şi asupra termometrului.

Şi totuşi va rămâne vânător până la capătul drumului său.

Ionel Pop, Vânătorul şi natura,

Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969

CategoriesArticole by

Selecția la femelele de căprior

S-au scris multe articole despre acest subiect destul de controversat și discutat de către întreaga lumea vânătorească, contestat de unii dar susținut de alții, selecția femelelor de căprior, subiect sensibil care a născut de-a lungul timpului numeroase polemici între împătimiții Dianei.

Extragerea selectiva a căprioarelor este una din cele mai grele și complicate segmente ale extragerii cu arma de vânătoare și asta nu datorită dificultății specifice sau tirului, ci datorită, pe de-o parte, factorului emoțional, iar mai apoi, pentru că spre deosebire de masculi, unde avem mai multe criterii de apreciere a vârstei, la femele lucrurile nu sunt atat de simple. De aceea necesită din partea celui care o execută multă experiență și vaste cunoștințe practice, însă cu toate acestea, selecția căprioarelor este o actiune indispensabilă, care trebuie întreprinsă într-un teren de vânătoare pentru ridicarea calitații trofeelor, cu toate că nu dă bine in ochii unora, nu are nimic „bărbătesc” și nu este o vânătoare care aduce trofee.

De ce este necesară vânarea femelelor pe lângă cea a masculilor?

Căpriorul este o specie de vânat la care proporția între sexe este obligatoriu să fie păstrată la o valoare de 1:1 sau cel mult 1: 1,5. În niciun caz nu e admis ca numărul femelelor să fie mult superior față de cel al masculilor (de exemplu 1:2), dar nici ca cel al masculilor să depășească cel al femelelor.

În condițiile în care raportul între sexe ar fi în favoarea femelelor, acest lucru ar compromite procesul de reproducere în sensul că, în astfel de condiții, când dispare concurența între pretendenți, ar lua parte la reproducere și masculii tineri, aspect care are efect negativ asupra calității urmașilor.

Doctorul Horia Almășan preciza in monografia „Căpriorul” apărută in anul 1967:

  „Una dintre cauzele scăderii calității trofeelor de căprior, in unele terenuri este tocmai disproportia mare dintre sexe in favoarea femelelor”.

Dacă, de asemenea, căpriorii ar fi mai numeroși decat femelele, iarași ar dăuna procesului de reproducere, deoarece căpriorii supranumerari se vor lupa între ei pentru posesia femelelor în călduri, lucru ce poate duce la accidentarea țapilor dar și la epuizarea fizică a acestora, ceea ce generează iarași, implicit, apariția de iezi slabi din punct de vedere calitativ, iezi care nu vor da niciodată trofee de calitate.

Am fost martor direct la o scenă în care doi căpriori buni se luptau pentru o femelă în călduri, aflată in apropiere, pe când un alt căprior mult mai slab a profitat de lupta celor doi și a montat căprioara.

Un teren bun de căprior, niciodată nu va fi terenul cu numar mare de exemplare, ci acel teren unde există efective echilibrate numeric, teren care va da cele mai multe trofee medaliabile. Cum obținerea trofeelor medaliabile ține de cultura efectivă a vânatului, aceasta insemnând totul, începând de la o evaluare corectă a efectivelor, păstrarea unui efectiv optim si a raportului corect între sexe, efectuarea unei selecții artificiale riguroase atât la masculi cât și la femele, precum și monitorizarea și protejarea țapilor buni, de viitor, în așa fel, încât să fie scoși din teren la vârsta la care trofeul a ajuns la dezvoltarea sa maximă. Spun asta din proprie experiență, în condițiile în care an de an extragem din terenurile gestionate de noi trofee demne de luat in seamă, a caror gramaj este edificator: 760 gr, 740 gr, 630 gr, 580 gr, 560 gr., și asa mai departe. Vânarea unor astfel de trofee nu se datorează întâmplării, ci a unei gestionari profesioniste și durabile a populațiilor de căpriori.

De aceea este foarte important ca repartizarea cotei de impușcare să fie 50% capriori și 50% femele.

Dacă in cadrul planului de împușcare al țapilor trebuie să primeze în proporție de 70-75 % tineretul și țapii de vârstă mijlocie sau cei bătrani, în vizibil regres, iar diferența de 25-30% trebuie să fie formată din căpriorii ajunși la apogeu, la femele este invers, 55-60% din cifra de extras trebuie să o constituie femelele bătrane iar diferența să fie reprezentată de animale accidentate, bolnave și tineret.

Cine ar trebui să efectueze selecția femelelor de căprior?

Datorită faptului că așa cum am arătat mai sus, selecția căprioarelor este o sarcină extrem de dificilă și impune din partea celui care o practică, multa experiență de teren, ideal ar fi, și totodată legal, ca această cerință cinegetică să fie făcută fie de către personalul de specialitate al gestionarului, în cadrul atribuțiilor de serviciu, fie de către vânători, însoțiți obligatoriu de paznicul de vânătoare (sau alta persoană de specialitate din cadrul gestionarului), datorită considerentului că, măcar teoretic, el ar fi cel care ar trebui să știe cel mai bine efectivul din teren, el fiind considerat „specialistul nr.1” pe lângă faptul că este și gestionarul fondului cinegetic.

În Regulamentul de Practicare a Vânătorii Nr. 353/2008 la art.32 prevede ca:

„Pentru corecta identificare a exemplarelor de selecţie, este obligatoriu ca, la orice acţiune de vânătoare organizată în acest scop cu vânători, aceştia să fie însoţiţi de o persoană de specialitate angajată şi împuternicită de gestionar şi să tragă numai asupra vânatului indicat de acesta.”

Un articol scris de col.Erwin Schnell (inspector de vânătoare la vremea aceea ) în nr.5/1938 al revistei „Carpații” care aborda exact această temă, susținea următoarele:

„Împușcarea de selecție a căprioarelor nu e îngăduit să se lase în seama tuturor vanătorilor, ca aceștia să aibe ocazia să-și încerce armele. Aceasta indatorire gingașe trebuie lăsată în grija maestrului de vânătoare și a unui foarte restrâns număr de vânători pricepuți. Nu e recomandabil nici să se lase grija selecționării în seama personalului, deoarece in foarte multe cazuri aceasta ar duce la abuzuri”.

Cum alegem corect si care exemplare ar trebui scoase din teren?

În primul rând, la o selecție grosieră se vânează căprioarele cu răni vizibile, cu semne evidente de boală (păr zburlit, tren posterior murdărit de fecale diareice, care tușesc, au capul umflat, prezintă depilări pe corp, fără să fie năpârlite la timp, cu semne de hipodermoză observabilă, cu fracturi la membre), căprioarele cele mai mici la corp din cârdul de iernare. Când intrăm in detalii, la o selecție de finețe, se va încerca împușcarea femelelor bătrane și sterpe, care se recunosc de către ochiul format al specialistului sau al vânătorului cu experiență.

Care este perioada optimă a efectuării selecției la căprioare?

Deși legal, perioada de vânătoare a căprioarelor este largă, fiind cuprinsă între 01.09-15.02, practic și etic ea este mult mai scurtă, dacă ținem cont de vreme și de începerea dezvoltării embrionului .

De ce ne raportăm la aceste repere?

O dată din raționamente practice, deoarece trebuie legată vânarea căprioarelor de evoluția condițiilor atmosferice și evolutia lor. Înghețul și căderea zăpezii sunt fenomene meteorologice care duc la formarea cârdurilor de iernare, lucru care facilitează alegerea exemplarelor ce trebuie scoase din teren, deoarece, având posibilitatea să comparăm membri populatiei între ei, ne va fi mult mai ușor in alegerea femelei care trebuie extrasă. Evident că ajutorul unui binoclu bun nu este de neglijat. Observații riguroase, apoi responsabilitatea unei alegeri care culminează cu focul de armă.

Al doilea reper este din sfera considerentelor etice, iar acesta ne dictează să nu vânăm căprioarele după ce dezvoltarea embrionară începe să se accentueze. Stim cu toții că, dezvoltarea embrionului la femelele de căprior are o fază de latență din momentul fecundării si formării lui (iulie-august) și până la sfârșitul lunii ianuarie, când embrionul începe să se dezvolte puternic. Așadar, se impune atât din considerente practice cât și etice, ca perioada vânării căprioarelor să fie cuprinsă între 30.11 data când cârdurile de iernare sunt formate și putem să alegem mai ușor o femelă care să fie vânată și 30.01 când embrionul aflat în uterul matern începe să se dezvolte puternic.

Cam asta ar fi pe scurt o mică recapitulare referitor la selecția căprioarelor, cum am sustinut și mai sus, o sarcină deosebit de grea și delicată, care, mai mult ca orice actiune de selectie implică o mare destoinicie și mult profesionalism din partea celui care o practică și nu în ultimul rând un subiect care va creea permanent polemici în rândul „țiitorilor de vânat”.

dr. Felix Bogdan Dragomir