Chiar dacă, la noi, cocoșul-de-munte a devenit de câtăva vreme exclusiv podoabă faunistică, vânătorul realmente pasionat, mai cu seamă cel ce a gustat din deliciile spectacolelor memorabile ale naturii, nu va putea trece cu vederea, în preajma Sângeorzului, rotitul gotcanilor. Astăzi, fie și platonic din punct de vedere cinegetic, suișul în lumea nobilelor tetraonide face parte din ritualul vânătorului din Carpați, și nu numai al acestuia. Peste aproape o jumătate de an, același împătimit nu va lipsi nici de la boncăluitul cerbilor și de la logodna ieruncilor. Aici, oarecum în oglindă, fiorul cinegetic se apropie de cel halieutic, a cărui regulă sportivă, modernă, este „catch & release”. Atâta doar că locul puștii este luat de aparatul de fotografiat sau de propria memorie a retinei, după toate rigorile scenariului de când lumea (același dar, totuși, de fiecare dată altul) al trecerii, precum în basme, pe un alt tărâm.
O astfel de expediție în afundul culmilor înalte și împădurite preponderent cu molid sau brad impune respectarea unui minimum de reguli deja consacrate, dintre care buna condiție fizică este cea dintâi. Urmează cunoașterea terenului, pentru că, pe întuneric, ajungerea în preajma locului de rotit al păsărilor misterioase este imposibilă pentru un neofit. De regulă, călăuza e indispensabilă. În prima parte a traseului, poate fi utilizată lanterna, obligatoriu cu bătaie scurtă, la câțiva pași. Apoi, pe măsura apropierii de ținta călătoriei, singurele surse de lumină rămân stelele și, în cel mai bun caz (adică, sub cer senin), luna. Pentru a nu te poticni și pentru a ocoli obstacolele de tot felul, inclusiv arborii din cale, ghizi îți sunt instinctul și rutina străbaterii pădurii cu pante neașteptate, în beznă. Atunci, e ca și cum ai comuta, la volanul mașinii sau la manșa avionului pe „pilot automat”. În afară de văz, toate simțurile intră în funcțiune extrem de acut. Oricum, sunt complementare. În plus, pasul trebuie să devină tot mai elastic, iar călcătura moale, silențioasă. Gotcanii, care își petrec noaptea pe crengile înalte ale anumitor columne verzi din cuprinsul bătăii, aud teribil de bine. Nu mai vorbesc de vigilența găinilor…
Apoi urmează alegerea locului de ședere, în așteptarea primelor semne ale deșteptării din somn a păsărilor ce își succed partitura trilurilor matinale, până să se ajungă în punctul intrării în scenă a impetuoșilor cavaleri cu veșmânt tenebros. Cernitul mierloi pare că e vioara întâi. Urmează cintezele, sturzii, pițigușii, vreun sitar în trecere, codobaturile, codroșii. Uneori, plânge vreo ciocănitoare, în zbor vălurit.
Cocoșii îndrăznesc să se facă auziți mai târziu, în irizațiile aurorale ale crăpatului de ziuă. Precum cel al xilofonului, locul lor în orchestra pădurii nu este în rândul întâi. Numai urechea antrenată poate despleti din corul de sunete firul subțire al strofei prin care cocoșul-de-munte își inaugurează madrigalul.
Turnirul propriu-zis începe odată ce gotcile au coborât pe pământ, stârnindu-și cu chemări discrete, guturale, pețitorii din amvoanele de cetină. Rotitul cocoșilor continuă printre cioate vechi și petice de zăpadă, cu încleștări aprige între pretendenți, cu urmăriri și lupte corp la corp, când pliscurile încovoiate smulg pene și stropesc arena cu picuri de sânge. Înfoiați asemenea dropioilor de pe bărăganele de altădată sau din șesul Bungeacului, surzi și orbi la toate din jur, gladiatorii muntelui își etalează sălbatica splendoare o dată pe an, dimineața devreme, departe de indiscreția intrușilor. E o nuntă ce se vrea de familie, deși, adesea, în preajmă, se tupilează râsul și jderul, nepoftiți la masă, pentru a profita de scurta nebunie a poveștii de dragoste a impetuoaselor tetraonide.
Tipicul apropiatului de scena unde evoluează protagoniștii presupune precauții dintre cele mai drastice, inclusiv încremenirea în poziții incomode, aproape imposibile, în pauzele din timpul „tocilatului”, cum este denumită manifestarea sonoră a gotcanului umflat în pene, la propriu, când își declară, în extaz, tăria de vârtute.
Pentru vânător, stăpânirea acestei tehnici este esențială. Fără înaintarea în cadența alternanței dintre strofe și pauze, tot efortul incursiunii devine sortit eșecului. Măiestria sincronizării reprezintă cheia succesului, mai cu seamă în acest caz. Dar faptul că, acum, ni s-a rezervat postura de simpli spectatori la rotitul gotcanilor ne scutește de orice temere. Până la urmă, e vorba doar de respectul de sine și de fabulosul reprezentației.
Gabriel CHEROIU
