În limbaj vânătoresc, mistrețului mascul conștient de vigoarea lui, masiv și puternic, i se spune „solitar”. El își ajunge sieși. De aceea, nu consimte să se alăture ciurdei decât iarna, atras de efluviile ademenitoare ale femelelor în călduri, când nu precupețește niciun efort pentru a concura – uneori prin lupte crâncene cu semenii deopotrivă cu el – la grațiile acestora. În situații limită, nu dă înapoi din fața marilor prădători, cărora le opune mușchii de oțel, platoșa veșmântului parcă pietrificat și pumnalele încovoiate ale colților. Chiar și ursul pregetă uneori în fața unui vier înfierbântat, cu botul plin de spume, lângă hoitul la care își dispută întâietatea. Sunt menționate cazuri în care, după o confruntare deschisă între astfel de pretendenți – numită în limbaj de specialitate „concurență interspecifică” – leșurile ambilor combatanți au fost găsite nu departe unul de celălalt, în imediata apropiere a sursei de hrană devenite „casus belli” (motiv de război).
Nici câinilor mânători-hărțuitori nu prea le este la îndemână să înfrunte un vier solitar. Oricât ar fi ei de tăbăciți și de încercați în această luptă dintre gladiatori de mare calibru, oricât s-ar coaliza cu semenii lor în strategii de învăluire și vlăguire a adversarului, mulți dau bir cu fugiții sau, mai rău, plătesc cu pielea ori chiar cu viața în fața iataganelor necruțătoare ale potrivnicului. Ținut în loc de haita în continuă mișcare, ostenit de harț și de neputința de a înfrunta, prin luptă corp la corp, un singur adversar, mistrețul poate fi surprins atunci, la ananghie fiind, de vânătorul apropiat la adăpostul iureșului întreținut de câini. Singura lui grijă, în febra momentului, trebuie să fie aceea de a nu produce victime tocmai printre aliații patrupezi. S-a mai întâmplat și așa ceva, iar bucuria izbândei a umbrit-o pe cea dureroasă, a pierderii unui câine din vina de a nu fi cântărit cu luciditate slobozirea focului.
Foto : R.V. M
Am fost martor, cu puțin înainte de Florii, la tot tipicul urmăririi unui vier singuratic, de vreme ce legea îngăduie acum vânarea mistreților masculi de-a lungul întregului an. Zăpada așezată, cu totul neașteptat, peste noapte a declanșat un adevărat tumult. Jos, la poalele culmilor, plesneau mugurii vișinilor și prunilor. Aici, la coturile largi ale pâraielor, abia împungeau printre petice de omăt pliscurile verzi ale buruienilor de mai târziu.
Urma porcului, proaspătă, ațâța câinii, doi jagdterrieri și un teckel sârmos. Ultimul, cu picioarele lui scurte, încerca anevoie să țină pasul cu tovarășii săi, prin zăpada moinoasă. Sârgul și teribila-i risipă de energie ne mobilizau. De la capătul drumului forestier, pe Paltinel, am început să urcăm pe două laturi, gâfâind la limita puterilor, către poiana Pletovata, prin făgănișuri tinere. Urmele vierului și ale câinilor ne ghidau fără greș: nu aveam cum să deviem de la direcția bună și să ne afundăm în cine știe ce pustietate. O răritură pe clin domol ne-a răsărit providențial în cale, atât cât să ne reglăm respirația și să găsim puterea de a iuți pasul.
Sub Curmătura, în smida de molid, haiticul bătea pe loc. Probabil, în doborâtura veche, mistrețul se încuiase într-un loc prielnic, asigurându-și spatele, iar câinii șarjau pentru a-l încolți din trei părți și a-l deruta. În asemenea momente de mare tensiune, tactica lor se dovedește imbatabilă: se reped simultan, simulând atacul, dar se retrag cu agilitate, la timp , din raza de acțiune a fălcilor prevăzute cu arme necruțătoare – colții curbați, tăioși precum briciul.
La loc deschis, am zărit vânzoleala din huci. Am forțat, cu arma pregătită, panta aprigă, păstrându-mi partea dreaptă a rariștii. Ceilalți doi camarazi s-au pliat pe stânga, într-o mișcare de învăluire. Ne-am înțeles vânătorește, fără vorbe. Câinii încă țineau porcul pe loc, dar dâmbul din față nu-mi dădea voie să mă lămuresc unde anume s-a refugiat sălbăticiunea. Un foc de carabină m-a pironit. Apoi, a răsunat al doilea. Pe când zoream cu inima bătându-mi în gât, am auzit limpede îndârjirea hărțuitorilor flocăind dihania. Nu mai avea rost să mă grăbesc: solitarul căzuse.
Dar greul abia acum începea. După felicitările de rigoare și după momentul de reculegere la căpătâiul impetuosului nostru adversar, urma coborâșul, ceea ce, ca la orice vânătoare la munte, nu e o treabă ușoară. Până la fine, înainte de scăpătatul soarelui, am ieșit la drum, de unde am fost preluați, vânători și vânat, de ceilalți camarazi, care așteptau să asculte în schimb o poveste.
Dr. Gabriel CHEROIU