La ierunci
În tihna de sus a muntelui, în locuri în care am alungat orice gând, unde parcă și vremea s-a oprit din fireasca ei trecere. Unde nu există pic de semnal, iar telefonul devine un obiect inutil. Uitat de tot, și de toate. În amestecul de miresme plăcute al frunzelor de paltin și mesteacăn căzute, cu cel al cleiului de molid, ce poate fi mai lecuitor sufletului decât umbletul prin pădurile pistricate de culorile toamnei în ademenirea cu fluiericea a sfioaselor și veșnic bănuitoarelor găinușe de alun aflate în timpul lor de nuntire, decât hodina primitoarea a pajiștilor alpine pline de dulceața merișoarelor după prima brumă, și a modestei gustări primite la o stână unde ești întâmpinat, cu un bot de mămăligă presărat de brânză de oaie ca untul, trecută prin puțina unsoare dată de câteva străjele de slănină.
Priveliștea până departe a munților noștri, te învăluie într-o plăcută stare, de care parcă nu mai vrei sa te desparți.Atât, dar sublim. Atunci îți dai seama că te-ai împăcat cu timpul, atunci îți dai seama că menirea ancestrală a omului ar trebui să fie simplitatea, modestia și bucuria.
Stau uneori și mă întreb ,dacă primăvara cu bucuria renașterii naturii cu noianul de floare si suflul de vânticel călduț, sau toamna cu minunatele sale culori cu salba de frunze purtate de un vântuleț răcoros pe deasupra negurilor alburii, este mai încântatoare și mai cu bucurie sufletului? Pâna la un răspuns răspicat, mă las purtat de aceleași sentimente. Așadar, e toamnă!
Mă cheamă munții! Cu tot ce au ei mai frumos! Ce dor îmi era să urc pe Vârful Botșarca, să mă opresc locului și să adun în căușul palmei merișoare dulci atinse de bruma ușoară. Să privesc versanții Ciucului, colorați de verdele molidului de galbenul paltinului și roșul cireșului salbatic, iar în bătaia unui vânt ușor cum se leagănă firele uscate de iarbă pe pășunile de sus. Dar gândul mi-e la taina si rostul vieții unei fascinante si deosebite păsări de pădure.
Ierunca!!! E timpul logodnei lor.
Acea chemare de vânătoare nu-mi dă pace si mă poartă acolo. Tot fiorul străbunilor trece prin mine, și mă simt ca în vremuri de demult, când Moș Ieronim umbla cu pușca lui cu cremene și fluiericea mesteșugită din os de iepure după cocoșeii de ieruncă. Mă urnesc din loc și cobor în văile Cărpenișului, în pădurea plină de tufe de alun și mesteacăn.
În liniștea ca de catedrală,nu se aude decât țipătul ascuțit al vreunei ghionoaie sau glasul de curiozitate al gaițelor. Umblu încetișor cu auzul treaz, și chem. Tare si subțire. Si iată-l, apărând pe o cărare îngustă, înfoiat si cu moțul zbârlit, gata de bătaie cu rivalul.
O detunătură rupe zăgazurile tăcerii pădurii…
Mă apropii și îl ridic, smerit. Superbă pasăre!
Mă bucur că am înșelat vigilența unui cocoș bătrân. Mai încerc de câteva ori, călcând încet pe cărările viețuitoarelor munților, dar fără să mai dau de alt cocoș.
În fapt ajunge, și nu îmi pare rău, si așa am păcătuit smulgând pădurii frumusețe de pasăre.
Dar simțirea vânătorului adevărat, nu se poate opri niciodată, vine de undeva din vremuri ancestrale.
Prof. Sever Lazău
,
