Mestecenii aveau deja veșmantul frunzisului poleit cu nuanțe cromatice ce aduceau a zale de bronz ca cele ale cavalerilor medievali. Ei își pierd podoaba frunzelor mai tarziu. În munte toamna oferă valuri de culoare, de la verde aprins pana la sangeriu. Aici, în lumea de sus, primavara răzbat miresmele de mesteacăn, vara cele ale parfumului de rășina a molizilor, iar toamna pană tarziu în iarnă, a fagului cenusiu. Cerul a cernut ploaie, fără răgaz, în ultimele patru zile. Doar azi s-a mai îndreptat vremea. Lumina amiezei zilei de toamnă lucea peste vârfurile împadurite din jur. În jur mirosea a putregai. Potecile aveau așternute covoare palide de frunze moarte. De a lungul trunchiurilor căzute, mucegaiul se înfățiseaza ca niste zugraveli nereusite. Lichenii si mușchiul verde completează mireasma pădurii din ultima decadă a lui septembrie. Pe frunzele ovale ale fagilor cu scoarta cenușie, penelul toamnei a pictat flăcări de aramă. Achena jirului este mană cerească pentru atatea suflete ale codrului. Haina frunzelor roșietice ale arborilor se tot subtia.In munte primul care îsi pierde vesmântul este paltinul. Apoi îl urmează arinii. În făgete începu o ploaie de frunze care cădeau ca niște petale împrăștiate de puterea vitregă a vântului din nord. Frigul toamnei se simte în nari.
(…)
Dupa aproape trei ore de urcuș am ajuns la stâna din poiana larga din gol de munte. Construcția din bârne de molid pare primitivă și nu prea dornică de oaspeti. Trunchiurile, dăltuite de secure din care au fost ridicati peretii, erau înegriți de fumul anilor multi trecuți și roase de carii. Acoperișul de șindrilă cioplită era înca bun fără spărturi prea mari. Stâna de munte avea trei cămăruțe. Am decis ca noi vom sta în prima acolo unde era și vatra de foc. Vatra era marginită de cativa bulgări de cremene. Am ajuns acolo pe la orele 16. Repede am pus tot calabalâcul bagajelor pe rafturile si polițele stânei. Am cautat în jur cateva lemne pentru focul de seara. Trei prieteni buni avea sa gazduiasca stâna veche și afumata în noaptea care se apropia. Am facut planurile care unde să meargă pentru observatiile de seară ale mugetului.
La câteva sute de metrii de stână, acolo sus, pe plaiul străjuit de pădure, este o stâncă sihastră. Are parca un voal negru ,cenușiu ce nu lasă decat foarte puține plante să sălășluiască pe trupul ei. Acvilele se mai opresc la popas, sus pe crestetul ei. Acvile si corbi.De acolo, de la înălțimea ei, se poate vedea cum plaiul este mărginit de padurea de molid si fag. Vara este animație acolo sus tocmai prin prezența stânei și a turmelor de oi. Baciu staroste era săliștean din Mărginimea Sibiului. De doi ani însă murise, iar stâna a rămas părăsită. Alte turme nu au mai urcat pe plai. Si bine a fost, căci acolo sus un mic eden, sălbatic, s-a plăsmuit.
De multă vreme ciobanii i-au zis Piatra Sacuiului. De o formă piramidală, cernită cu spuză cenușie, stanca este străjerul plaiului. Vara, cand venea cate o furtuna de iunie, ciobanii își făceau cruce înfiorati, chiar și cainii se retrăgeau langă peretii din bârne de molid a stanei, căutand adăpost. Atunci se slobozea stihia. Suieratul vântului în podul stânei amplifica zgomotul furtunii. Grinzile micii constructii scrâșneau ca niște dinti ai unei guri flamande. Dincolo de șuieratul vântului se putea auzi și geamătul pădurii de pe creste. Vjielia dezlăntuită afară urlă și vuiește de rasună tot muntele. Si în jurul stâncii, muritorii zic că se adună, ca la sfădeală, toate tunetele și fulgerele cerului. Durduiala este plină de taine și locul, cred unii, este batut de zei. Acolo la stânca pustie s-au plămădit multe legende. Foșnete ușoare, glasuri, se aud în noptile cu lună plină. Cei bătrâni, amagindu-se poate, credeau că stânca era înca din vremea dacilor folosită pentru a oferi cerului ofrandele pămantului. Zvonuri că acolo și-ar fi pus capăt zilelor doi indrăgostiti, fata unui cioban și un pădurar ungur, de pe vremea vremea vechiului imperiu, au răzbătut pană în zilele noastre.
Plaiul este acum o oază ce mai are în alcătuire niște poieni îngemănate, pline de arbusti și de tufe de zmeur. Mestecenii răsfirati, de toate mărimile, dau un farmec aparte zonei. Este atat de frumos aici sus ! Ce vede ochiul linisteste, ca o terapie, sufletul !
Dupa ce stana a rămas pustie, în împrejurimile ei doar cerbii își trăiesc desfătările firii timp de două–trei săptamani. Si urșii care mai caută iarba imbietoare din preajma strungilor, ademeniti de gustul ei fraged. In marginea de jos a vasei poieni sunt cateva tufe de măces, iar rosul măceselor elipsoidale adaugă stropi de sangeriu pastelului autumnal al locului.
Peste creste venea rostogolindu-se mugetul unui cerb care era cu ciute. Era glas adanc, răgușit, un glas născut din patima pornirilor aprinse. După muget am dedus ca avea ciute si era stăpanul vetrei de boncăluit. La auzul glasului sau de bariton aveam senzatia că se sparge pădurea propagandu-se în multe ecouri. Incă doi cerbi erau in lăstărisul din stanga mea. Tatonau, prin glas, sansele de a se apropia de rivalul cu ciute. Am stat in așteptare. A trecut pret de o jumătate de ora pana cand am surprins mișcarea ciutelor, în lumina deja palidă a zilei. Nu reușeam încă sa îl vad pe el, stăpanul de harem.
La început am distins cerbul ca o silueta cenusie, dupa care a apărut încet, cu sfială, dupa trunchiurile alburoase ale unui palc de mesteceni.Distanta dintre mine si el era de 40—50 de metri. Aveam vânt bun. Atunci am suflat în scoică glas de cerb lăturas. A stat atent, a adulmecat încercând sa prindă în nările sensibile locatia intrusului. A dat răspuns chemării mele. Am tresărit la auzul acestui glas aspru. Prin binoclu urmăream ciutele care s-au apropiat de protectorul lor. Avea 5 ciute cu el. A miscat capul în stânga, apoi în dreapta, asa cu o elegantă regească, iar coarnele îi erau ca o mantie care îi împovarau mersul. Taur masiv, cu coroană dublă la cornul drept. Trupul parcă îi era sculptat în marmură, gâtul, viguros, acoperit de o coama neagra nobila, cu piept puternic si lat ca al unui colos. Coarnele îi erau lungi, cu vârfuri poleite. Trubadurul meu era în floarea vârstei, în plină putere a vietii. As fi vrut să mai scad distanta dintre noi si să mă apropiu mai mult. Nu ii vedeam prea bine cornul din stânga. Mi se pare că are ramura mijlocie lipsă, sau oricum scurtă. Poate era ruptă. Dar aveam in fata niste tufe de zmeur care au tesut sub ploile verii, adevărate capcane, greu de trecut.
(…)
Dintr-o dată, de la câteva sute de metrii de jos din vale a hăulit un urlet prelung, lugubru. Era al lupoaicei mame. Apoi și cei tineri au început. Un concert pe mai multe tonuri, deloc străin de muntele cu tainele lui bine pazite.Aici sus, cumpăna dintre viată și moarte este instabilă.
Gata cu concertul de boncăluit din seara asta, mi-am zis!
Era aproape întuneric, iar arborii din jur își înaltau coronamentul catre bolta cerului aprinsa de facliile stelelor lucitoare. Am decis sa ma întorc la stana.
Ceilalti doi prieteni erau deja acolo și se chinuiau să facă focul. Auziseră și ei mugete de cerbi, iar spre întoarcere au auzit și urletele lupilor. Cu voioșie cum doar adevăratul vanător poate simti, ne-am întalnit toti, cu povești și emotii care vor dăinui multa vreme de acum incolo. Zilele petrecute in muntii Transilvaniei, in orice anotimp, au avut si vor avea o rezonanță durabilă în sufletul meu.
Am facut focul așchiind cateva lemne de molid. Securicea suedeză Gränsfors brucks, primită recent de la un coleg de școală din copilarie, acum înstrăinat în tările nordice, mi-a fost de mare ajutor.Tovărășia focului deja își răspandea, curtoazia, darnică. Focul este ca și o zeitate, cu viată proprie, care dilată secundele timpului. Rășina pocnitoare a bucatelelor de lemn de molid era o melodie în tandem cu vantul de afară. Si cate glasuri mai are vantul de toamnă!
Ora cinei a sosit. Am hotărat sa facem o omletă ( păpăradă, sau papară) așa cum făceau altădată vechii vanători care au colindat Carpatii Transilvaniei noastre dragi. Imi vine în minte, acum cand astern randurile pe albul hartiei, o retetă veche purtată în memoriile sale de inegalabilul Ionel Pop. Ea a fost scrisă într-o epistolă către un camarad în anul 1981.Redau textul : ,,(…)Una dintre putinele pe care le știu prepara și eu. Am învătat-o de la paznicii nostri de la Frumoasa. Mâncarea și-a păstrat denumirea streină-,,fricca”. Iată reteta : …în tigaie pui slănină tăiată în cuburi mici. O lași să se pârgăleasca pană e roz, nu mai mult. Atunci arunci în tigaie brânză bună de burduf. Mesteci bine și când brânza se intinde, arunci ouăle bătute. Si iarăsi mesteci bine, bine. Arta este să faci o proportie bună între cele trei elemente, lucru care nu se poate scrie ci numai învăta din experientă, dar e o mâncare minunată, la munte mai ales. La munte duceam ouăle îngropate în făina de mălai din sac…(…)”.
Acolo sus, in stâna, pe lânga cele trei ingrediente (ouă, slănină și branză de burdușică), am mai pus cateva felioare de hribi, pe care i-am adunat pe când urcam spre mica si rudimentara căsută, gazda noastră de o noapte. Hribi și bucătele de cârnati din căprior, făcuti din bravul meu tap, dobândit in vară. Am deschis și o sticlă de vin, iar ceilalti doi amici au gustat din tuica de pere făcută la Sighisoara. Tigările s-au aprins iar discutiile au însufletit atmosfera micii constructii. Adevărat a grăit gura filosofului că ,,o sticlă de vin are mai multă filosofie decat toate cărtile din lume”. Iar povestile spuse la un pahar devin mai captivante și mai pline de vrajă.
Asa s-au dus și orele serii. Am ieșit pana afară. Aerul de munte era un balsam. Sus, pe culmea vecină, se auzi un muget. Apoi inca unul. Cerb tanăr, bolund. Apoi a încetat și el. Vantul deja se mai domolise. Da, este drept, adierile vantului dezmiardă și înfioară!
Numai pădurea ce mărginea poiana mai vuia tainic și doar cate o pală rătăcită de vant mai matura poiana largă de-a latul. Era intuneric. Nu se mai mișca nimic, nu se mai auzea nimic. În compania vantului care venea în reprize, gemeau în unduiala lor fagii si molizii. In buza pădurii începea jocul umbrelor. Afară mai trosnea din cand in cand cate un fag, la cate o rafală mai puternica. Ca și vântul, cate feluri de arbori sunt, atatea glasuri au. Si pe deasupra și urletele hulpavilor lupi care s-au pornit, din nou, intr-un spectacol nocturn.
Vântul este un oaspete mereu oropsit!
Tihnei din stână îi era potrivnică învolburarea de afară. Dar, în singurătatea muntelui, în peisajul mirific cu tablouri arămii, ancestralul ritual de dragoste al cerbilor pare un vis fără pereche, care parcă nu doreai sa se mai sfârșească. Irepetabil poate, tandem de boncăluit de cerb cu urlete de lupi. Cine știe daca voi mai trăi vreodata asa ceva !
Sacii de dormit au fost deschiși și am intrat fiecare la culcare. Vorbele s-au stins odată cu focul din vatra veche care s-a mistuit lent. Sub spuza cenusei dispareau si ultimele licariri ale jarului jucaus.
Ganduri și planuri. Apoi reflecții înainte de somnul linistitor. Cred că iadul este ceva ce purtam după noi tot timpul, nu vreo destinație terifiantă unde naivii cred ca se ajunge. Dar paradisul este aici pe pământ, cuprins într-o stare, într-o alchimie a momentului. Dupa ce am căutat ani în șir fara să găsim, se întâmplă sa găsim fără să căutam. Un sentiment de multumire absolută greu de atins în alte imprejurari.
Ziua și-a consumat toate actele, la fel și seara, iar noaptea, usor, se dezvăluie hotarul umbrelor. A fost o zi binecuvantată cand drumurile vieții s-au impletit cu glasurile din catedrala padurii. Iar zorii diminetii vor aduce speranța revederii cerbului meu …
Sic transit gloria mundi.
Radu V.Mija
