Vânătoarea nu este o pierdere de vreme şi nici vânătorul un pierde vară, după cum nu li se pot face asemenea învinuiri nici celor ce caută recreaţie în alte îndeletniciri: sport, pescuit, turism, lectură, muzică, spectacole, etc.; foarte multe sunt cămăruţele în care omul se refugiază cu plăcere, ca să se recreeze şi ca apoi să se poată întoarce refăcut la îndatoririle lui de muncă.
Pe care dintre aceste prilejuri de recreaţie o va alege? Atârnă de înclinările, de firea omului, de condiţiile lui de viaţă, de posibilităţile lui. Între cei fericiţi se găsesc şi cei ce au descoperit în ei sâmbure de pasiune vânătoarească.
Este adevărat că scopul final al vânătorului, atunci când vânează, este să pună stăpânire pe o sălbăticiune – vânat, omorând-o. Şi totuşi nu actul brutal al uciderii este cel ce formează adevărata plăcere a adevăratului vânător. Rând pe rând, acest final al vânători devine un pretext, pentru a culege în calea spre el, mulţime de plăceri şi de bucurii. Dulceaţa vânătorii, recreaţia pe care o procură se adună din nenumărate alte izvoare, toate limpezi. Focul de armă care ucide la sfârşitul drumului, este doar ultimul act, al unui joc de încântări. Acest foc de armă uneori chiar sfâşie o lume de vrajă, în care vânătorul şi-a găsit mulţumire.
Plăcerea vânătorească se împleteşte din multe fire: descătuşarea din convenţiile obişnuite ale vieţii, înviorarea pe care o aduce mişcarea în aer liber, privelişti care mângâie ochiul şi odihnesc gândul, punerea în lucrare a unor însuşiri şi îndemânări care altfel lâncezesc, duelul adeseori şi fin şi aprig, dintre simţurile şi isteţimile sălbăticiunilor şi între cele din arsenalul omului, tresăririle unor întâmplări şi situaţii neprevăzute, cărora într-o clipă trebuie să li se facă faţă, satisfacerea dorului de aventură, care zace în mulţi oameni.
Îndeletnicirea de vânător se desfăşoară în sânul naturii. Nimenea ca vânătorul nu intră în contact mai strâns cu ea.
Vânătorul trebuie să urce pas cu pas, scara lungă a meşteşugului. Ca să ajungă la carabina de mare precizie şi la cerb, câte unul a început de mic copil, cu praştia. Unii au simţit mai târziu nevoia descătuşării pe care o dă vânătoarea…Şi unii şi ceilalţi îşi dau seama că lipseşte ceva din echipamentul vânătoresc, ceva ce este mai indispensabil decât multe dintre uneltele pe care le-a agonisit cumpărându-le: cunoştinţele şi îndemânările vânătoreşti. Se găseşte câte un maistru bătrân, care are răbdare să despletească cu el şi să lămurească fir cu fir minunata împletitură care se numeşte “vânătoare”. Noul vânător priveşte avid – în lipsa mentorului bătrân – cele ce se petrec în jurul lui, prinde bucuros câte o vorbă,…începe să-şi ţeasă pânza de cunoştinţe… Încet, anevoios, cu lipsuri, cu nenumărate întrebări pe care şi le pune în zadar până ce o întâmplare îi dă răspuns, cu succese, cu înfrângeri, cu satisfacţii, cu decepţii. Sunt unii care renunţă la această anevoioasă muncă de autodidact. Aceştia nicicând nu vor fi vânători…şi mai cu seamă dintre ei se aleg cei ce încearcă să-şi acopere lipsurile prin acele atitudini prezumţioase de – “ştiu totul mai bine decât ceilalţi”, atitudini care îi acoperă de ridicol şi sunt sursă de nemulţumire şi nu mai puţin de primejdie pentru camarazii vânători.
Vânătoarea a ajuns la punctul ei culminant: a răbufnit focul de armă. Din această clipă, a luat o altă înfăţişare raportul dintre vânător şi vânat. Biruinţa a fost de partea vânătorului. Sălbăticiunea mare sau mică, a căzut imediat “în foc” sau în apropierea vânătorului. La picioarele vânătorului zace animalul mort, ucis de el. În faţa fiinţei care şi-a pierdut viaţa şi prin ea a pierdut totul, ţinuta vânătorului trebuie să fie una de cinstire. Pasiunea lui a cerut jertfă: jertfa a dat-o acel animal sacrificat, fără să i se poată imputa o vină, pe care avea să şi-o răscumpere atât de scump.
Cel ce în urma faptei vânătorului a încetat să mai fie, este vrednic de o frântură de sentiment omenesc, de un gest de cinstire oricât de modest. Din acest gând pornesc şi ceremoniile scurte şi simple intrate în obiceiurile vânătorilor. Deodată curmă vorbele de bucurie, pe care le schimbă cu paznicul de lângă el, amândoi se descoperă, stau în picioare tăcuţi, câteva clipe, lângă cel căzut cu gânduri de cinstire şi de compătimire. Câteva clipe, apoi se leagă din nou firul de aur al bucuriei. Această scurtă ceremonie de cinstire e “privegherea vânatului”. De obicei are parte de ea numai ursul, cerbul, capra neagră şi căpriorul. La vânatul mic, împuşcat în vânătorile colective, se obişnuieşte la sfârşitul zilei să se facă “tabloul”. Vânatul împuşcat este înşirat frumos pe pământ, după specie. Vânătorii se înşiruie lângă el şi păstrează câteva clipe de tăcere.
Vânătoarea are în cuprinsul ei larg, o bună parte care aparţine lumii sentimentelor. Aici se încadrează sentimentul faţă de natură şi faţă de vânatul care e o însemnată parte a ei. Aici se încadrează şi recunoaşterea rolului tragic pe care îl au vietăţile în drama vânătorii. Un vânător care nu are şi nu-şi cltivă această parte esenţială a pasiunii lui este lipsit de multe bucurii senine şi lunecă uşor spre fapte socotite urâte,degradatoare. Asemenea “vânători” şi asemenea atitudini, sunt principala cauză, pentru care în opinia multora, vînătoare este o îndeletnicire sălbatică de dispreţuit pentru brutalitatea ei.
Vânătoare este o îndeletnicire în aer liber, de care sunt legate mişcare multă, înfruntări şi greutăţi, oboseli. Este firesc ca fizicul vânătorului să fie potrivit. Însă relativ sunt puţine stările de sănătate care să excludă cu totul practicarea vânătorii.
În cele mai multe sporturi, participare activă este îngust limitată de vârstă. Varietatea posibilităţilor pe care le îmbie vânătoarea, face ca să poată fi efectiv exercitată până adânc în bătrâneţe. Vânătorul bătrân nu va mai sui, ca în tinereţe, pereţii de piatră ai caprelor negre, nici nu va călca din zori şi până-n noapte întinderile ca să ridice iepuri de la picior. Odihnindu-se pe scăunelul de vânătoare va mai culege câte un iepure, va doborî câte o raţă din pasajul de seară şi va găsi deplină plăcere. Se va înviora în tovărăşia plăcută a tineretului şi va avea plăcerea să le mai spună câte ceva din vânătorile trecutelor vremuri. Excursiile lui vânătoreşti nu vor fi prea dese; dimineaţa, înainte de a lua pe umăr arma lui dragă, va privi pe fereastră scrutând vremea şi va arunca o privire şi asupra termometrului.
Şi totuşi va rămâne vânător până la capătul drumului său.
Ionel Pop, Vânătorul şi natura,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1969